Săptămîna Oscarurilor: „Spotlight”

Înaintea galei de decernare a premiilor Oscar din 28 februarie, Filip Standavid a realizat o cronică a filmului „Spotlight”, desemnat „cel mai bun film al anului”.

În mod fericit, premiera săptămînii la cinema se întîmplă să fie unul dintre nominalizații redutabili la Oscarurile de anul acesta.

Spotlight e, dacă acest gen există, un “thriller de investigație” – filmul documentează munca unei echipe de reporteri din Boston de la începutul anilor 2000.

Cecetările lor asupra abuzurilor sexuale comise de unii preoți catolici au dus la dezvăluiri despre o întreagă rețea globală, protejată de una dintre cele mai respectate instituții din lume.

O anchetă care-a încasat premiul Pulitzer și un film care tratează cu decență și respect atît publicul, cît și pe oamenii care l-au inspirat.

Sub aspect formal, Spotlight este, poate, cel mai simplu dintre filmele nominalizate anul acesta la Oscaruri – narațiune în ordine cronologică, montaj tradițional (un personaj vorbește, regizorul “taie” ca să surprindă reacția partenerului de dialog), muzică discretă.

Efectul e unul de imersiune în viața unei redacții de ziar, de participare parcă nemediată. Senzația e amplificată de jocul actorilor, reținut și fără zorzoane.

Se află în distribuție vedete precum Michael Keaton, Rachel McAdams, Stanley Tucci și Mark Ruffalo, dar nimeni nu “confiscă” filmul, nu iese în evidență în detrimentul colegilor.

O singură dată unul dintre reporteri – cel interpretat de Ruffalo – are o ieșire nervoasă și se lansează într-un mic discurs despre justețea demersului jurnalistic și despre nevoia “de a-i prinde pe nenorociți”.

“Nenorociții” despre care se face vorbire în Spotlight nu sunt, cum s-ar putea crede, doar preoții catolici bănuiți de abuzuri sexuale asupra minorilor și înalții ierarhi care i-au protejat.

Filmul acesta e, de fapt, unul politic, din cauză că pune sub semnul întrebării comportamentul unei comunități întregi – notabilități locale, avocățime, oameni care știau ce se întîmplă și care-au preferat să se uite în altă parte, ziariștii înșiși.

“E nevoie de-un sat întreg ca să crești un copil”, spune cineva la un moment dat. Și continuă: “Tot de-un sat e nevoie ca să molestezi un copil”.

Spotlight are însă și mare grijă la nuanțe: nu împarte personajele în îngeri și demoni, ci observă, pune cap la cap fragmente de realitate, ridică încăpățînat întrebări.

Economia de mijloace duce la maximum de efect și se dovedește extrem de eficace în secvențele în care victimele violurilor (oamenii sunt numiți supraviețuitori în film) povestesc prin ce-au trecut.

Tăcerea care se lasă în sală cînd, la final, curg pe ecran numele statelor în care s-au descoperit noi și noi cazuri de abuz e o consecință directă a acestui procedeu – filmul caută și expune, dar se ferește să judece ori să cotească în melodramă.

Spotlight are, de asemenea, aerul unui film oarecum demodat.

Nu numai grație scenografiei ori uneltelor de lucru pe care, acum, motoarele de căutare pe Internet aproape că le-au ucis (arhive tipărite, liste de nume, anuare ale unor instituții).

E vorba în primul rînd de încrederea pe care un proaspăt numit director de ziar le-o arată unor subordonați pe care nu-i cunoaște, de insistența acestora în a-și face treaba pe îndelete, în luni și luni de zile, de abordarea unor teme de interes general fără legătură cu actualitatea imediată și cu excesul de “breaking news” cu care suntem, vai!, atît de obișnuiți.

Într-o epocă (și într-o țară) în care numărul de “like”-uri pe Internet pare să fi devenit singurul criteriu de evaluare a unui articol de ziar, un astfel de avertisment e mai mult decît binevenit: atunci cînd “se taie” din cheltuielile unei instituții de presă, investigațiile și cultura sunt primele care-o pățesc.

Iar printre cauze se numără prea adesea rețelele de complicități precum cele surprinse în acest film.

https://www.youtube.com/watch?v=tb_WgKDqPsE





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS