Săptămîna Oscarurilor: „Mad Max: Fury Road” și „The Revenant”

Am ajuns la jumătate cu numărătoarea filmelor nominalizate la marele premiu la Oscaruri, iar treaba începe să devină serioasă: avem parte de candidatul cel mai bine plasat și de surpriza majoră a anului trecut – un film de acțiune impecabil.

Dacă Mad Max: Drumul furiei încasează Oscarul pentru cel mai bun film ar fi cu adevărat o surpriză, dar n-ar fi deloc greșit: a fost nevoie să vină un om de 70 de ani, George Miller, ca să trîntească un film pe parcursul căruia nu-ți poți trage vreo secundă sufletul.

Și e atît de simplu, pînă la urmă: Mad Max – Fury Road nu e nimic altceva decît o goană continuă, o urmărire care nu ia privitorul de prost și nu-i cere să fi văzut alte patru-cinci filme înainte ca să priceapă despre ce e vorba.  

Nu vă închipuiți însă că filmul dă pe-afară de dialoguri mustoase, de personaje care declamă sau de discursuri mobilizatoare.

Ba dimpotrivă: Tom Hardy, după cum îi e obiceiul, mai mult mormăie decît să vorbească, iar Charlize Theron anunță ce-are de gînd să facă, privește scurt, trece la treabă.

Filmul păstrează conflictul-tip (găști concurente care se aleargă reciproc într-un viitor postapocaliptic și o revoltă – a femeilor, de data aceasta). Dar abandonează obositoarele efecte pe calculator care domină blockbuster-urile prezentului și chiar reușește să spună o poveste coerentă, într-un ritm amețitor, și să transmită un mesaj. Ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Adăugați îndrăzneala de a-l trage un pic pe bară pe Max însuși (care e aproape redus la rolul de șofer) și cîteva cadre magistrale – o furtună portocalie de nisip e, de fapt, un tablou în toată regula – și aveți cel mai surprinzător și mai sănătos blockbuster al ultimilor ani.

Halucinant vizual și entuziasmant de-a dreptul, Drumul furiei e un film (aproape) perfect.

Cît despre The Revenant, acesta brodează pe marginea unor întîmplări adevărate.

În America începutului de secol XIX, un vînător aflat într-o expediție în Munții Stîncoși e bine frămîntat de o ursoaică și lăsat în urmă de tovarășii săi: măcar de-o înmormîntare creștinească tot ar trebui să aibă parte.

Atîta doar că antagonistul îi omoară copilul și-l lasă de izbeliște.

După mai bine de 300 de kilometri parcurși șontîc-șontîc prin sălbăticie, omul își găsește răzbunarea.

Primul motiv pentru care ar merita să vedeți filmul este imaginea lui Emmanuel Lubezki: omul a folosit doar lumină naturală, s-a bălăcit cu plăcere în spectacolul naturii sălbăticite și – în vreo cîteva scene – reușește să te țină cu sufletul la gură: atacul indienilor, din chiar primele minute, este una dintre acele scene.

La fel cum procedase în Birdman, regizorul Alejandro González Iñárritu profită din plin de talentul colegului său.

Însă după vreo cinci-șase contraplonjeuri (cadre filmate “de jos”, înfățișînd cu precădere arbori), începi totuși să te cam plictisești: totuși, am prins ideea din prima! E atîta risipă de talent în The Revenant încît începi să te întrebi ce i-ar fi reușit unui regizor cu adevărat curajos din așa poveste.

Dar, cum filmul e regizat de un mare oportunist, avem în loc o improbabilă excursie (care devine mult prea obositoare prin repetiție), flash-backuri kitsch pe post de conștiință morală și personaje care merg, mai merg puțin, și mai merg încă vreo cîțiva metri.

Iñárritu știe de unde să se “inspire”: omul-împotriva-naturii și ritualul-ca-salvator-al-sufletului sunt teme de întîlnit în filmele unor Werner Herzog sau Terrence Malick, de pildă.

Dar acolo gesticulația nu e una goală, nu e doar showbiz – oamenii aceia pun întrebări grave și caută insistent răspunsuri.

Chichirezul din The Revenant (“Toți suntem niște sălbatici!”) este expus cu gingășia unui tăietor de lemne, nu presupune nici un soi de descoperire din partea spectatorului.


Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS