Retrospectivă Video Radio 2015: rarități și trufandale

Vreme de două săptămîni am trecut în revistă, la Video Radio, filmele anului.

Am început cu lungmetrajele românești: în mod previzbil, dar absolut meritat, Aferim!-ul lui Radu Jude a avut cîștig de cauză.

Iar dintre cele străine, pe prima poziție s-a clasat Mad Max: Drumul furiei, de George Miller.

Am luat însă în considerare numai ceea ce s-a distribuit în rețeaua națională.

Filme remarcabile au rulat la noi în circuit restrîns, prin festivaluri sau pe platforme online despre care află numai cine merită (ascultătorii Video Radio, adică).

Iată, așadar, un top 10 al filmelor nedistribuite în România:

  1. Kurt Cobain: Montage of Heck, Brett Morgen

Jurnale, filme de familie, însemnări, fotografii, înregistrări ale primelor concerte, tot-tot-tot.

„Ia-le, fă filmul, arată-ne ce-a ieșit”, i-au spus regizorului văduva și fata lui Kurt (așa sunt punkerii: intenși, zevzeci și surprinzători).

A ieșit un documentar la limita eseului, un portret afectuos – dar nu o hagiografie – și unul dintre cele mai sfîșietoare filme de familie făcute vreodată.

  1. Festivalul punk al lui Zivan, Ognjen Glavonic

Niciodată nu știi dacă e o ficțiune sărită de pe fix sau dacă e de-adevăratelea festivalul ăsta, pe care Zivan îl organizează în cel mai amărît sătuc sîrbesc imaginabil.

Produs în regim de gherilă, turnat parcă dintr-o suflare, dezarmant de sincer și deștept fără emfază, Festivalul punk al lui Zivan dă cu tifla tuturor artiștilor închipuiți de pe fața pămîntului care se plîng că nimeni nu-i înțelege: la ultima ediție a festivalului au ajuns 12 oameni.

  1. Taklub, Brillante Mendoza

Regizorul filipinez a primit o comandă guvernamentală: un documentar despre consecințele unui taifun – mii de morți, pagube materiale considerabile.

A făcut în schimb un film de ficțiune (o docu-dramă, dacă vreți) în care viața – brutală, inexplicabilă, miraculoasă – țîșnește în fiecare cadru.

  1. Inherent Vice, Paul Thomas Anderson

Dacă știți dumneavoastră vreun alt american în stare să-l ecranizeze competent și cu panaș pe Thomas Pynchon, să ne dați de veste.

Anderson “traduce” în mod aproape miraculos aiuritorul amestec de tandrețe, umor, naivitate, paranoia și ticăloșie care este proza lui Pynchon.

Evident, la noi n-a ajuns (dar la noi n-a ajuns nici The Master, nominalizat la Oscar, iar Magnolia s-a dat pentru prima dată pe ecran mare în România anul trecut, la fix 15 ani de la premieră).

La o adică, nu e decît cel mai bun regizor american al prezentului, de ce i-ar interesa pe distribuitori?

 

  1. În pivniță, Ulrich Seidl

Austriacul a coborît în subsolurile cîtorva conaționali și-a găsit de toate: pitoni, rafturi întregi de păpuși, un mini-muzeu dedicat lui Hitler, sadomasochiști, etc.

Ulrich Seidl te face și de data asta să te-ndoiești de propria realitate și să reacționezi pe toată durata filmului, fie că hohotești, că te sperii sau că ți se face silă.

Nimic mai ușor decît să consideri că subiecții de pe ecran sunt mai mult sau mai puțin plecați cu sorcova, dar ai grijă: toată sala este menajeria lui Seidl.

  1. Citizenfour, Laura Poitras

Documentar cu iz de thriller, dureros de actual, diabolic de bine făcut, angoasant și angajat fără să fie tezist: scandalul Snowden în primele lui zile.

Singurul nostru regret e că regizoarea n-a vorbit cu realizatprul de televiziune John Oliver înainte să termine filmul.

Nu de alta, dar că omul a rezumat perfect situația din lumea noastră multilateral supravegheată: dacă ți-ai făcut o poză în fundul gol, cu telefonul, poți fi sigur că un serviciu secret a arhivat-o undeva. Cum vă sună asta?

  1. Cimitirul splendorii, Apichatpong Weerasethakul

Imposibil de rezumat, Cimitirul splendorii le urmărește, în primă instanță, pe îngrjijitoarele unui grup de soldați loviți de-o misterioasă boală a somnului.

Oamenii au prins obiceiul de-a călători înapoi în timp și e improbabil c-o să se mai întoarcă vreodată: e cineva dispus să-i însoțească dintr-o lume în cealaltă?

Și care ar fi consecințele unor astfel de „excursii”?

Halucinatoriu sau, după caz, asomant, Cimitirul splendorii îți cere două lucruri: să lași la intrare afurisita aia de rațiune și să ai încredere în simțuri. Dacă ești în stare.

  1. 1001 de nopți, Miguel Gomes

Portughezul a împrumutat din O mie și una de nopți structura de halima (poveste în poveste în poveste) și vreo cîteva personaje-cheie.

Evenimentele și protagoniștii vin în mare măsură din actualitate (criză economică, oameni care au sărăcit brusc și care își duc zilele la limita supraviețuirii, bancheri, alegători, gură-cască, popor).

Rezultatul e năucitor, imperfect și profund original, genul de film (Gomes îi spune “ficțiune live”) pe care l-ar fi făcut împreună Buñuel, Pasolini, Pedro Costa și Guy Maddin, plus Monty Python.

Atenție: are vreo șase ore și jumătate!

  1. Camera interzisă, Guy Maddin

Imaginație în delir, inventivitate tehnică nestăvilită, dadaism în extaz.

Camera interzisă nu e un lungmetraj, e un biotop: ori i te adaptezi, ori te omoară.

Să nu mă-ntrebați despre ce e vorba, dar pot să-mi amintesc cîteva lucruri la întîmplare: un bărbat obsedat de fundurile doamnelor e supus unui nesfîrșit șir de lobotomii, pînă cînd creierul îi devine „neted ca un fund de bebeluș”, echipajul unui submarin – în pericol de sufocare – se-ndoapă cu clătite (conțin bule de aer și pot prelungi astfel viața), Lupii Roșii (niște tîlhari cu adăpostul în peșteră) o răpesc pe Margot: Margot scapă grație unui vis, doar ca să devină amnezică și să rătăcească prin tot restul filmului întrebîndu-se, năucă, „Cine sunt eu”?

Știți cum, în copilărie, un film – orice film! – vă făcea să credeți că tot ceea ce se întîmplă în el e perfect adevărat, cu totul explicabil și absolut firesc? Camera interzisă e filmul ăla și fericiți sunt cei care îl (re)găsesc!

  1. Taxi, Jafar Panahi

Arestat la domiciliu și aflat sub interdicția de a mai face filme, Jafar Panahi continuă să-i sfideze pe ayatollahii din Iran.

De data asta a montat trei camere într-un taxi, și-a asumat rolul șoferului, și a plecat prin Teheran.

I-a ieșit un film extrem de accesibil, dar cît se poate de grav, tandru, însă polemic, amuzant cu spume și de un tragism înfricoșător.

Pentru spectator călătoria începe ca o distracție sănătoasă, înlocuită pe nesimțite de uluială și, mai apoi, de revoltă.

Cadrul final le include pe toate trei și te amuțește. O capodoperă.