Retrospectiva Video Radio 2015: locul întîi

A fost nevoie să vină un om de 70 de ani, George Miller, și să trîntească un impecabil film de acțiune, pe parcursul căruia nu-ți poți trage vreo secundă sufletul, ca să devină dureros de evident cît de prăpădit (și de irelevant, de fapt) a ajuns Holywoodul, cu toate francizele, efectele și bubuielile sale.

Și e atît de simplu, pînă la urmă: Mad Max – Fury Road, cel mai bun film străin distribuit în România în 2015, nu e nimic altceva decît o goană continuă. Atît.

Una susținută, însă, de un scenariu strîns și eficace, care nu ia privitorul de prost și nu-i cere să fi văzut alte patru-cinci filme ca să priceapă despre ce naiba e vorba.

Cînd vorbim despre scenariu, nu vă închipuiți totuși că Mad Max: Drumul furiei dă pe-afară de dialoguri mustoase, de personaje care declamă sau de discursuri.

Ba dimpotrivă: Tom Hardy, după cum îi e obiceiul, mai mult mormăie decît să vorbească, iar Charlize Theron anunță ce-are de gînd să facă, privește scurt, trece la treabă.

Fimul păstrează conflictul-tip (găști concurente care se aleargă reciproc într-un viitor postapocaliptic și o revoltă – a femeilor, de data aceasta).

Dar abandonează obositoarele efecte pe calculator care domină blockbuster-urile prezentului și chiar reușește să spună o poveste coerentă, într-un ritm amețitor, și să transmită un mesaj. Ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Adăugați îndrăzneala de a-l trage un pic pe bară pe Max însuși (care e aproape redus la rolul de șofer) și cîteva cadre magistrale – o furtună portocalie de nisip e, de fapt, un tablou în toată regula – și aveți cel mai surprinzător și mai sănătos blockbuster al deceniului.

Halucinant vizual și entuziasmant de-a dreptul, Drumul furiei e un film (aproape) perfect.