Retrospectiva Video Radio 2015: cele mai bune filme străine (locurile 8,7 și 6)

8. Secretul nasturelui de sidef, al regizorului chilian Patricio Guzmán, este un documentar uluitor vizual, parte a unei trilogii începute în 2010 .

Dacă n-ar fi nimic altceva în el decît imagini cu cel mai mare arhipelag din lume (și deșert, și vulcani, și munți, și ghețari), tot ar fi de-ajuns.

Dar regizorul latino-american mai reușește să integreze în poveste și colonialismul sau dictatura lui Pinochet.

Veți recunoaște în el mai multe povești, apucături și traume decît v-ați închipui.

Premiată cu Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu, povestea despre relaţia milenară a omului cu apa este plasată în Chile şi, după cum spuneam, în cel mai mare arhipelag existent pe Terra, poziţionat la sud de republica sudamericană, în Oceanul Pacific.

Aici, cinci triburi au reuşit să trăiască peste 10,000 de ani, reuşind să supravieţuiască unor temperaturi polare şi celor mai puternici curenţi.

Aceste triburi nu au conceptul divinităţii, însă cred în puterea apei şi au învăţat chiar să-i imite fiecare sunet.

În filmul său, care abundă în cadre şi imagini impresionante, regizorul vorbeşte cîțiva dintre cei 20 de descendenţi direcţi ai triburilor din arhipelagul chilian.

Secretul nasturelui de sidef  aduce în discuție și primele campanii de colonizare, de la începutul secolului al XIX-lea.

Dacă la început triburile sunt dezrădăcinate de forţele coloniale din Europa, la finalul secolului ameninţarea vine de pe propriul continent, cînd autorităţile din Chile şi din Argentina vor să le „civilizeze”,.

Zeci de ani mai tîrziu, una din cele mai importante insule din arhipelag devine o închisoare secretă în timpul regimului lui Augusto Pinochet, iar oceanul dezvăluie, după un timp, mai multe cadavre şi dovezi.

Simt că lovitura de stat a lui Pinochet (1973, n.r.) a avut loc anul trecut, luna trecută sau săptămâna trecută. Pentru mine, timpul nu a trecut, iar amintirile au rămas intacte şi mă simt de parcă aş fi rămas prins într-o capsulă de chihlimbar„, spune regizorul Patricio Guzmán.

De altfel, cineastul chilian a fost ţinut în detenţie în Santiago și ameninţat cu execuţia.

În 1973 a plecat din Chile, iar mai tîrziu a devenit unul dintre cei mai apreciaţi regizori sudamericani.

 

 

Pe locul al șaptelea, o animație: Inside Out se petrece în mare parte în capul unei copile.

A trecut destul de mult timp de cînd studioului Pixar i-a reușit o animație atît de proaspătă, de inventivă și de emoționantă (să fi tot fost prin 2008, cînd cu Wall-E).

„Mintea unei preadolescente este scena crimei”, ar fi zis Christopher Nolan: din fericire, suntem scutiți de subtitluri bombastice.

Avem însă parte de o poveste extrem de bine spusă, care folosește mijloacele cele mai potrivite și care ar merita să fie difuzată în școli: i-ar face pe copii interesați și de biologie, și de Freud.

 

Iar al șaselea film al anului este Nori peste Sils Maria, unul doldora de actrițe care joacă actrițe – nu una, nu două, ci trei (și mai și trag din toate pozițiile): Juliette Binoche, Kristen Stewart și Chloe Grace Moretz.

Metatextual – planurile alunecă și se confundă întruna -, extrem de fluid și ironic-amar, filmul ăsta are un substrat polemic apăsat (cultura celebrității, statutul femeii, ș.a.m.d.) care cere insistent vizionări repetate.

Iar relația dintre marea, uriașa actriță europeană și puștoaica din America pe care a făcut-o celebră o serie cu vampiri este, pe cuvînt de onoare, delicioasă.

La premiera din aprilie a acestui film, anticipam la Video Radio că acest film avea să aibă un număr redus de spectatori.

Am avut dreptate: pînă acum, l-au văzut mai puțin de 1,500 de persoane.

Dar, după cum spuneam și în aprilie, spectatorii au fost exact aceia care ar fi trebuit să fie.