Retrospectiva Video Radio 2015: cele mai bune filme străine (locurile 5, 4 și 3)

O dramă pursînge e pe locul al cincilea în clasamentul Video Radio al celor mai bune filme din acest an.

Dheepan, cîștigătorul de anul acesta al Trofeului Festiavlului de la Cannes, pică la țanc: un refugiat din Asia ajunge la Paris cu acte măsluite și cu o familie de fațadă.

Cum o să se integreze? Poate să-și uite trecutul de combatant? Și ce-o să facă atunci cînd e strîns cu ușa?

În această primăvară, cînd Jacques Audiard cîștiga (oarecum suprinzător) trofeul festivalului de la Cannes, criza refugiaților nu ajunsese pe prima poziție a jurnalelor europene de știri.

Mai răzbătea, din cînd în cînd, cîte-o știre despre oameni înecați în Mediterana, în ambarcațiuni ca vai de ele, și cam atît.

Un calcul de oportunitate, așadar, e exclus, chiar dacă nu e nimic în neregulă în a trata – polemic, dacă e cazul – teme de actualitate în cinema.

Iar Dheepan este, și în lumina celor întîmplate peste vară, un film extrem de oportun.

Inspirat a fost Audiard și cînd a ales să se concentreze asupra unor etnici tamili: despre sirieni și africani mai toată lumea știe cîteva lucruri, Asia de Sud ne e mai puțin familiară. Străinul, deci, iese mult mai puternic în evidență, chiar și-atunci cînd nimerește într-un pestriț centru de cazare pentru refugiați și imigranți (nu, cele două cuvinte nu sunt sinonime).

Lucrurile se petrec în Franța, iar statutul lui Dheepan e incert: e un fost membru al Tigrilor Tamili (organizație considerată teroristă care milita pentru crearea unui stat independent în nord-estul Sri Lankăi), dar a făcut rost de un set de acte false, a „împrumutat” o familie – o tînără femeie și-o copilă – și-a ajuns în Europa. E un refugiat? Un imigrant? Sau e „barbarul” care-a pătruns în cetate?

Regizorul nu dă un răspuns clar, deși urmărește cu empatie căderea personajului său. Căci, ciudat, dincolo de diferențele culturale și de mentalitate pe care te-ai aștepta să le vezi surprinse într-un astfel de film, căderea se produce – în parte – din cauza altor tovarăși de suferință, a altor refugiați și/sau imigranți.

New World Order

Din acest punct de vedere, Dheepan funcționează aproape ca un film noir, pentru că știi fără să ți se spună în față că omul e un damnat, că n-o să poată sări peste umbra sa și că, mai devreme sau mai tîrziu, va pune mîna pe armă. Iar ritmul e aproape perfect, de manual: expozițiune, intrigă, desfășurare a acțiunii, punct culminant, deznodămînt (cu acesta din urmă am eu o mare problemă, dar nu pot risca să vă stric filmul).

Din fericire, cîștigătorul Palme d’Or-ului nici nu compătimește ipocrit, nici nu condamnă xenofob: se mulțumește să observe, să dea contur personajelor și să mențină, surdă, tensiunea. Dar chiar și-atunci cînd lucrurile o iau razna violența se trage în afara cadrului: Dheepan nu e showbiz, e dramă.

Dacă regia lui Audiard e reținută, detașată aproape, iar acrobațiile de ordin tehnic – rare, preocuparea lui pentru adevărul vieților expuse lasă loc de desfășurare unui formidabil trio actoricesc.

Aproape că-ți vine să spui că Dheepan e un film cu trei roluri principale: bărbatul chitit s-o rupă cu trecutul și vulnerabil pînă-n punctul în care se-ndrăgostește ca prostul, tînăra femeie cinică și grăbită să plece (și) mai departe și copila de nouă-zece ani rămasă fără părinți, victimă fără vină a unui război pe care nu-l înțelege și a unor împrejurări pe care nu le poate influența.

Sau poate?

Din punctul meu de vedere, o scenă de pe la mijlocul lui Dheepan oferă pe tavă cheia de interpretare a acestui film – bine bruftuluită de femeia care pretinde că i-ar fi mamă, dar care nu se îndură nici s-o pupe cînd o aduce la școală, fetița și-adună curajul, ridică fruntea, și spune tăios și limpede: „Trebuie să te porți mai bine cu mine”. Scena pare forțată, dar tonul calm și sigur pe sine cu care e rostită respectiva replică face ca ea să funcționeze ceas. Iar pe tricoul fetiței, trei cuvinte: New World Order –Noua Ordine Mondială.

La fel de eficace este scena în care izbucnește primul conflict armat dintre găștile care-și dispută întîietatea în traficul local de droguri: împușcăturile pun instantaneu pe fugă femeile și copiii de care acestea au grijă. Grăitor e, însă, faptul că toată lumea știe ce are de făcut: în cîteva secunde, fiecare s-a tupilat pe unde-a putut, iar camera fixă surprinde o alee netulburată nici măcar de-o respirație. Deprinderile din război în locul refugiului – sau, altfel spus, you can run, but you cannot hide.

  1. Amy, Asif Kapadia

“Drogata aia de Winehouse și-a făcut-o cu mîna ei”: intri la film cu gîndul că știi ce urmează și că nimic nu te poate lua prin surprindere.

Ieși zăpăcit, stors, cu zeci de întrebări care-ți fac mintea chisăliță, și fredonînd orice altceva decît hiturile femeii.

La fel de intens și de plin de empatie precum Kurt Cobain: Montage of Heck, pe care nimeninu s-a deranjat să-l distribuie la noi.

Documentarul lui Asif Kapadia nu provoacă surprize și nu aduce dezvăluiri șocante, însă reușește să redeseneze portretul acestei cîntărețe.

În egală măsură trist și entuziasmant, filmul se transformă pe parcurs într-o amară meditație despre relația dintre artă și celebritate.

  1. Macbeth, Justin Kurzel

Filmul pentru care Video Radio i-a iertat lui Michael Fassbender toți super-eroii recenți (să-l prăpădești în X-Men ar trebui să fie un delict penal).

Un film emfatic și maiestuos, care chiar stă fără rușine lîngă ecranizările unor Kurosawa sau Polanski.

De regizorul australian Justin Kurzel n-a auzit prea multă lume pînă acum.

Crimele din Snowtown, precedentul său film, a rulat în vreo cîteva festivaluri.

Omul pregătește însă un blockbuster cu Michael Fassbender pe afiș (Assassin’s Creed) și aproape că-ți vine să crezi că, în pregătire pentru el, s-a aruncat într-una dintre cele mai sîngeroase și mai cunoscute povești din lumea întreagă.

Macbeth, adaptarea piesei lui Shakespeare, îl are pe același Fassbender în rolul titular și poate fi un test de anduranță, însă cei răbdători vor fi înzecit răsplătiți.