Regizorul László Nemes, cîștigător al Oscarului: “Să nu luăm nimic de-a gata” I AUDIO

Budapesta, vara lui 1913 – ultimele zile de pace. Írisz Leiter se întoarce după mulți ani în oraș, în încercarea de a se angaja în magazinul de pălării pe care-l fondaseră părinții săi. Noul proprietar, Oszkár Brill, o trimite repede la plimbare și caută cu tot dinadinsul s-o îndepărteze din oraș.

Firește, fără succes: pe măsură ce tînăra femeie devine din ce în ce mai curioasă, situația se agravează, iar oamenii din jur devin tot mai amenințători.

Apusul, noul lungmetraj al lui László Nemes, seamănă din multe puncte de vedere cu hitul său din 2015, Fiul lui Saul.

Cîștigător al Marelui Premiu al Juriului la Cannes, al Globului de Aur și al Oscarului pentru film străin, László Nemes se declară convins – într-un interviu acordat lui Filip Standavid – că noul său film va avea o viață mai grea, însă regizorul maghiar rămîne nu mai puțin interesant ori provocator.

Apusul intră vinerea aceasta, pe 21 iunie, în cinematografele din România.

Dac-am privi lucrurile dintr-o perspectivă “pop”, a existat vreun soi de presiune a celui de-al doilea album cu Apusul? Ați simțit că era cazul să aibă același succes pe care l-a avut Fiul lui Saul?

Eram conștient că nu poate avea același succes și nu mi-am dorit asta. Pentru un așa-zis film de artă, al doilea – în cazul meu -, pur și simplu nu e posibil.

Dar sînt destule asemănări între ele: planurile-secvență lungi, mișcarea foarte fluidă a camerei de filmare, aspectul de vis lucid al amîndurora. Și mai sînt și teme comune: istoria și individul, situația evreilor, legăturile de familie. Ce v-a interesat în primul rînd?

Cred că prima preocupare a fost cea legată de individ – Írisz, această tînără care nimerește în Budapesta fără să cunoască orașul, deși acolo-i sînt rădăcinile: părinții săi au fost proprietarii magazinului de pălării aflat în centrul filmului. Ea însăși este o modistă și cred că publicul o însoțește în această călătorie. Faptul că intrăm în acest labirint foarte personal e o parte a procesului. Am încercat să ofer publicului posibilitatea să ia visceral parte la o călătorie înapoi în istorie, dar una care se concentrează asupra sufletului nostru. Cred că asta rămîne cu noi.

Evident, totul se întîmplă într-un moment istoric, la o răspîntie istorică, dacă vreți, chiar înaintea Primului Război Mondial, cînd civilizația a hotărît să se autodistrugă în loc să-și atingă potențialul. Asta m-a interesat în primul rînd.

Spuneați, într-un interviu pentru The Guardian, că nu sînteți foarte interesat în a ușura munca spectatorului, în a-i explica tot ceea ce se întîmplă pe ecran. De ce?

Apusul e un film în care o persoană încearcă să dea de urma unui frate despre care nu avusese habar. Asta e căutarea ei, iar pe parcurs pare să devină obsedată de ideea că acest frate îi va dezvălui toate secretele care i-au fost ascunse și adevărul despre lumea în care a nimerit. O urmărim în acest labirint, iar spectatorul trebuie să renunțe la unele dintre obișnuințele sale.

Cred că cinematograful a fost cumva “infiltrat” de televiziune – așteptarea e să explicăm absolut totul -, iar asta mi se pare anti-cinematografic: misterul trebuie să se afle în miezul experienței. Spectatorul nu poate lua lucrurile personal dacă nu-și pune întrebări.

Filmul e despre întrebări, despre obstacole și frustrări: în viața de zi cu zi, perspectiva noastră e limitată. Știu că Internetul și supraabundența de imagini ne dau impresia că sîntem mult mai capabili și mai puternici, dar chiar cred că ele ne limitează, de fapt. Filmul abordează această perspectivă limitată și limitele destinului individual, ale condiției umane.

EMBED CODE Copiază codul de mai jos pentru a adăuga acest clip audio pe site-ul tău.

Dar în ultimele scene ale filmului există un soi de explicație, de “rezolvare” a problemei, nu-i așa?

Să spunem că spiritul vremurilor devine evident acolo, dar am simțit că era important să surprind și “istoria vizibilă”, doar ca punct de referință.

Mă gîndeam că Írisz preia controlul asupra propriei vieți, că devine un fel de proto-feministă.

Da, dar sînt de părere că acest film e mai puțin interesat de subiectele fierbinți ale momentului. E vorba mai degrabă de condiția umană, iar întrebarea pe care o pune filmul este dacă personajul principal – dincolo de aspectul său radios și inocent – e ceva mai periculos…

Probabil că este.

Probabil că da. Unele indicii sînt de găsit în restul filmului.

Apropo, însă, de ceea ce apare și ceea ce nu apare în cadru – încă de prima dată de cînd am văzut Fiul lui Saul m-am întrebat în ce măsură v-a influențat Claude Lanzmann (autorul documentarului Shoah, n.red., consacrat Holocaustului). Fiul lui Saul nu include scene din camerele de gazare, probabil că nici nici n-ați turnat astfel de scene…

Shoah m-a influențat și în din punct de vedere vizual (culorile, formatul…), dar cred c-am fost influențați de faptul că refuză orice soi de “exploatare” a Holocaustului. Fiul lui Saul pornește într-o călătorie foarte personală alături de personajul principal și cred că trebuie să ai încredere în public – trebuie să creezi o imagine mentală, iar ea e foarte puternică în Fiul lui Saul, pentru că trebuie să ți-o imaginezi. Dacă o vezi ca atare, impactul e redus, pentru că poți raționaliza, poți înțelege. Or, nu poți înțelege anihilarea evreilor în cel de-al doilea război mondial dacă o reduci doar la imagini.

Cinematograful înseamnă anticipație și dorință și dacă nu le lași oamenilor timp să anticipeze înseamnă că-i reduci la statutul de consumatori de floricele.

Nici un regizor maghiar – dumneavoastră în primul rînd – nu poate scăpa de comparațiile cu Béla Tarr, dar am dreptate să observ în Apusul și influențe din partea lui Alexandr Sokurov ori a lui Michael Haneke?

(Friedrich W.) Murnau e prima mea influență – titlul e o referință directă la Răsăritul lui, sînt chiar unele “citate” din el pe alocuri și îl găsesc foarte, foarte modern: e un film mut și este un film intens central-european. E acolo un amestec foarte interesant între vechi și nou care, presupun, m-a mișcat în diverse feluri. Puteți identifica alte influențe – sînt foarte interesat de Stanley Kubrick, de exemplu -, dar nu văd influențele directe ale celor doi domni pe care i-ați menționat. Îi respect foarte mult, desigur, dar nu mă simt foarte apropiat de stilurile lor.

Exagerez în mod voit, dar n-ar putea Apusul să fie “perechea” mult mai sumbră a Marelui Hotel Budapesta (r. Wes Anderson)?

(rîzînd) Să-l întrebăm pe Wes… Europa Centrală s-a înșurubat de multă vreme în mentalul colectiv, dar mai ales în secolele al XIX-lea și al XX-lea. (Joseph) Roth, (Arthur) Schnitzler, (Franz) Kafka și (Stefan) Zweig, dar și unii cineaști au fondat o tradiție a locului, a întregii regiuni. Totul e interconectat, iar asta mă fascinează de mult timp.

Ceea ce ne aduce la următoarea întrebare – ar fi greu să nu vezi Apusul și dintr-o perspectivă politică în momentul de față. Nu mă gîndesc doar la Ungaria, mă gîndesc la Marea Britanie și la Brexit, la Turcia sau chiar la România. Cum vă așteptați să fie receptat acest film?

Cred că filmul este, într-o oarecare măsură, un avertisment, dar nu în sens “jurnalistic”: nu e un film de actualitate, e unul preocupat de nesiguranțe și de felul în care oamenii se raportează la nesiguranțele lor. Istoria îmbracă mereu alte haine, nu e niciodată la fel…

Întîi tragedie, a doua oară – farsă?

Dacă vreți. Am studiat istoria îndeaproape și chiar cred că sîntem în același tip de ciclu istoric ca la începutul secolului al XX-lea. Lumea se așteaptă să se întîmple ceva, iar această așteptare de ordin metafizic, escatologic ne definește într-un mod foarte ciudat, nu foarte diferit față de începutul secolului trecut.

Dar ce fel de impact ar putea să aibă un astfel de film asupra publicului larg? Sînteți un exemplu fericit de regizor arthouse care a dat lovitura – e loc și de alții? Vor mai fi alții?

Sper sincer că oamenii se vor simți încurajați să chestioneze gramatica cinematografului. Cred că asta ar trebui să se afle în centrul preocupărilor despre cinema: să nu luăm nimic de-a gata, să ne punem întrebări și să căutăm să împingem limitele. Spectatorul trebuie provocat – nu neapărat prin exploatarea limitelor violenței, de exemplu, ci prin modificarea gramaticii, a codurilor, a convențiilor. Așa-zisa revoluție digitală a dus la o standardizare extraordinară a cinematografiei, iar cinemaul pare să fi devenit un fel de subsidiară a televiziunii.

Sintaxă revoluționară, deci.

Mă consider un rebel liniștit. Chiar cred că n-ar trebui să ne oprim din a pune întrebări, din a explora – sper ca și alții să fie de acord.





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS