Oscar pentru „Spotlight”: triumful modestiei

Ne-am liniștit: Leonardo Di Caprio și-a luat îndelung așteptatul Oscar.

Că-l merita de mai multă vreme și că a făcut roluri mai bune decît cel din The Revenant știe toată lumea, dar premiul acesta cimentează reputația unei vedete pursînge și, da, este un act (întîrziat) de dreptate.

Cum este și Oscarul pentru Enio Morricone, primul dintr-o carieră în care a compus muzica pentru peste 500 de filme.

Am auzit numai de bine despre Fiul lui Saul – lungmetrajul maghiar care-a cîștigat la categoria “cel mai bun film străin” ajunge în curînd și la noi.

Și nimeni nu poate contesta cu temei victoria lui Inside Out la animație, deși în aceeași categorie e de găsit Anomalisa, numai bun să fi fost inclus printre nominalizații la “cel mai bun film”.

Dar să ne concentrăm puțin asupra cîștigătorului de la acea categorie – despre Spotlight și despre calitățile cinema-ului discret, așadar:

Există în Spotlight o singură scenă subliniată apăsat, în stilul mai mult sau mai puțin bombastic asociat în mod curent filmelor de Oscar: un reporter care-a obținut dovada complicității unui înalt ierarh al Bisericii Catolice în nenumărate cazuri de abuz sexual asupra minorilor nu mai are răbdare, iar șeful caută să-l potolească: “O să publicăm ce e de publicat atunci cînd putem dovedi complicitatea întregii instituții”.

Întreaga scenă e, însă, grăitoare pentru economia de mijloace cu care e realizat acest film și e o dovadă a calităților care i-au adus, pe bună dreptate, premiul cel mare.

Regizorul Tom McCarthy, cîștigător și al premiului pentru scenariu original, își urmărește personajele în mediul de lucru: un birou. Lumina e neutră, scenografia – minimală.

Cîteva cadre medii, în primă instanță, și o tehnică simplă: plan-contraplan. Un personaj își spune replica, adică, iar cînd celălalt îi răspunde unghiul de filmare e “întors”.

Pe măsură, însă, ce discuția se aprinde, imaginea se strînge, iar cadrele medii se transformă în prim-planuri.

Două scurte tăieturi de montaj surprind reacțiile altor două personaje și cam asta e tot.

Tensiunea, adică, evidentă în schimbul de replici, e sugerată din punct de vedere vizual în mod firesc și cu totul lipsit de ostentație.

E un tip de cinema fundamental opus mișcărilor emfatice de cameră din The Revenant, dar sub nici o formă inferior.

Ba dimpotrivă: regizorul și cameramanul sunt stăpîni pe mijloacele lor, dar evită să-ți bage degetele în ochi, să strige la spectator “Ia uite ce fac eu aici”!

Aceeași tehnică dă rezultate remarcabile în altă scenă-cheie, cea în care șeful echipei de reporteri forțează mîna unuia dintre subiecți, îl împinge să recunoască pentru prima dată că a fost implicat în mușamalizarea afacerii.

Sau pe parcursul unei discuții dintr-un bar, în care dialogul scapără, dar actorii evoluează extrem de reținut, în consonanță cu întreaga estetică a filmului.

 

Spotlight capătă chiar accente de thriller prin simplul fapt că, odată ce-a descoperit dovezi de netăgăduit, reporterul jucat de Mark Ruffalo urcă într-un taxi și-i spune șoferului să-i dea bătaie: îți tremură sufletul de teamă că un accident, un polițai sau Dumnezeu știe ce altceva ar putea să pună capăt, brusc, eforturilor omului de a găsi adevărul.

Stilul o fi el lipsit de zorzoane, dar e spectaculos prin decență și prin adecvare la subiect.

Un regizor mai puțin sigur pe el ar fi supralicitat, ar fi surprins ororile despre care tratează – violuri asupra minorilor! – în flashback-uri melodramatice, le-ar fi pus pe victime să plîngă pînă cînd li s-ar fi înnodat lacrimile sub barbă.

Tom McCarthy, însă, a făcut un film ca un articol foarte bine scris – e tulburător prin apelul la rațiune, nu la sentiment. Unde mai pui că și ține cont de sfatul pe care Mark Twain îl dădea acum multă vreme ziariștilor de pretutindeni: “Cînd se-ntîmplă să dai de un epitet, ucide-l!”.

Spuneam încă de săptămîna trecută, de la premiera românească a filmului, că nici unul dintre actorii din Spotlight nu “confiscă” lungmetrajul, deși vorbim de oameni consacrați: Michael Keaton, Rachel McAdams, Mark Ruffalo sau Stanley Tucci.

E, încă o dată, meritul regizorului – orice dirijor versat știe cum să pună în valoare calitățile fiecărui interpret, astfel încît întregul să depășească suma părților.

E și motivul pentru care Spotlight ar fi meritat cu asupra de măsură să fie premiat și pentru regie sau pentru interpretări, dar să nu căutăm calul de dar la dinți – un film adevărat a fost preferat unui blockbuster confuz. A fost decizia corectă.

 





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS