Jurnal de festival: Les films de Cannes à Bucarest (7)

„Istorisirile celor de demult să fie de învățătură celor de acum, așa ca oricine să vadă întîmplările prin care nu el, ci alții au trecut; atunci el va cinsti și va cîntări cu luare-aminte vorbele neamurilor apuse și ceea ce li s-a întîmplat lor și se va chivernisi.

Încît slavă celui ce a păstrat povestirile celor de la începuturi ca învățătură spre folosul celor din urmă!

Căci chiar dintre atari învățături au fost scoase poveștile numite O mie și una de nopți, cu toate întîmplările de pomenire și cu toate pildele cîte se cuprind în ele”.

(O mie și una de nopți, vol. I. Ed. ErcPress, 2009, trad. Haralambie Grămescu)

Cîte capete, atîtea păreri asupra celor O mie și una de nopți ale portughezului Miguel Gomes: “Artisticăreală de festivaluri”, zice cineva.

Altul: “Șase ore și jumătate de film, unul mai lung n-ai găsit?“.

“Înțeleg încotro bate, dar pe mine m-a pierdut“, comentează un amic.

“Snobism de stînga“, o să țîțîie vreun ideolog îngrijorat din periferia noastră europeană.

“Camaradul (tovarășul?) Gomes combate bine, dar tot marele capital i-a finanțat și această aventură“, va observa un alt ideolog, la fel de provincial.

Miguel Gomes, mare pișicher, a împrumutat din O mie și una de nopți structura de halima (poveste în poveste în poveste) și vreo cîteva personaje-cheie. Evenimentele și protagoniștii vin în mare măsură din actualitate (criză economică, oameni care au sărăcit brusc și care își duc zilele la limita supraviețuirii, bancheri, alegători, gură-cască, popor).

Trei ziariști au documentat însă întîmplări, vorba unui conațional, din irealitatea imediată care nu numai că justifică, dar aproape că impun apariția în cadru a duhurilor, a menestrelilor de altădată și a animalelor (vorbitoare sau nu), care cîntăresc în economia filmului cam tot atît cît o fac oamenii.

Rezultatul e năucitor, imperfect și profund original.

Și e, în ceea ce mă privește, hitul ediției din 2015 a Les films de Cannes à Bucarest (deși împarte prima poziție cu Cimitirul splendorii).

A fugit regizorul!

(dar nu-i nimic, că reapare în partea a treia, cu turban, mustăți și țigară)

În trecutul recent, doar Lars von Trier s-a mai încumetat la ceva atît de ambițios, însă – cu excepția duratei – nu cu Nimfomana acestuia aduce O mie și una de nopți. O posibilă listă a influențelor ar trebui să-i includă pe Buñuel, Pasolini, Pedro Costa și Guy Maddin, cu o sănătoasă doză de Monty Python. În funcție de preferințe, respectiva listă s-ar putea lungi considerabil, dar lungmetrajul acesta nu e o supă de influențe fiartă la foc mic vreme de – da! – șase ore și jumătate.

Convenția literară asumată din titlu (și nuanțată la începutul fiecăreia dintre cele trei părți – “acest film nu e o adaptare”) mi se pare că nu ar trebui minimalizată, văzută drept un truc facil, ci investigată cu toată seriozitatea hîtră pe care o propune Gomes.

Căci omul asumă poziția povestitorului dintotdeauna, a celui care onorează trecutul (e vorba de regizorii amintiți, desigur, dar și de anonimii autori ai poveștilor din O mie și una de nopți, și de Lewis Carrol și de Eugen Ionescu, între alții) și care îi adaugă mirările și agitația specifice prezentului.

În discuția, via Skype, de după proiecția celui de-al treilea “volum” (Cel vrăjit), regizorul a numit filmul său o “ficțiune live” – două cuvinte care ar merita să fie puse pe afiș. Oricum, omul s-a aranjat să aibă dreptate încă din prima parte (Cel neliniștit): într-o formidabilă și delirantă scenă meta (improvizată, aflu), regizorul însuși se ridică de la masă și-o tulește pe furiș din propriul film.

“Sunet asincron”, se-aude răcnetul sunetistului,”a fugit regizorul și s-a luat și scenarista după el!”. Cameramanul o ia la goană după fugari, în stil cinéma vérité, i se alătură curînd restul echipei, iar după ceva vreme Gomes promite, îngropat în nisip pînă la gît, să facă totuși filmul și să nu-și lase oamenii fără slujbe. O punere în abis pe care orice regizor chinuit de îndoieli o va înțelege – Corneliu Porumboiu a rîs cu mare poftă! – și, într-adevăr, ficțiune live 100%.

Trei chipuri

Extrem de fluidă, structura celor O mie și una de nopți îi permite autorului să se joace întruna, să juxtapună și să experimenteze fără nici un soi de îngrădiri.

Simplific în mod excesiv, dar prima parte (Cel neliniștit) e militantă și polemică, a doua (Cel mîhnit) mizează pe o foarte întinsă secvență centrală care e un trimf al dadaismului, iar în cea de-a treia (Cel vrăjit) se observă, se cîntă, și se ascultă atent – trilurile unor cinteze, aș zice, sunt “personajele” ei principale.

Tehnici, genuri și stiluri se-amestecă orgiastic: voice-over, split screen, talking heads, documentar, fantasy, western, road movie, satiră, burlesc, musical, etc.,etc.,etc.

Personajele circulă printre povești sau ies brusc din ele, asumă identități noi ori le abandonează violent, meditează în gura mare la rostul istorioarelor în care au nimerit, suportă cu stoicism ceea ce li se întîmplă sau trec la fapte – Gomes pare să considere că „realitatea” unor vremuri apucate de streche (și care vremuri nu sunt apucate de streche?) poate să capete un înțeles doar printr-o perpetuă reducere la absurd, printr-o uluială nesfîrșită și prin consemnarea amuzată a faptelor.

Și cum altfel decît amuzîndu-te și fabulînd ai putea să cauți a înțelege o întîmplare adevărată precum trimiterea în judecată a unei femei al cărei cocoș trezește întreg cartierul în crucea nopții? Cîtă ironie pot să suporte polițiștii care contestă reducerile de personal și de salarii în stradă, în momentul în care dau piept cu alți polițiști, cei puși să păzească insituțiile publice (“Iar atunci, auzind că se intonează imnul național, Șeherezada tăcu”)?

Și încă: ce îi motivează pe șomerii de la periferia Lisabonei să studieze trilurile cintezelor, să încerce să le învețe alte triluri, și să pună apoi păsăretul la întrecere (din nou, true story) ? De ce o umflă plînsul pe o judecătoare care, pusă să soluționeze un dosar mărunt de furt, dă de urma unui revoltător șir de ilegalități? Intră la socoteală aici, într-o prelungă scenă plasată într-un amfiteatru, exploatarea unei surdomute, relele tratamente aplicate unor vaci, sclavia sexuală în care cad 13 chinezoaice și sclavia în care cad cîțiva români plecați la muncă în străinătate.

O mie și una de nopți abundă în astfel de povești, una mai zărghită decît cealaltă, iar ceea ce ține ansamblul laolaltă e credința regizorului că a înregistra și a da mai departe (a face film, în cazul de față, a povesti, în sens larg) e, poate, singurul lucru în stare să atenueze nedreptatea, abuzul, barbaria.

În discuția cu publicul de care am amintit, Miguel Gomes mai spunea că a încercat – în cele trei părți ale acestui minunat film – să surprindă trei chipuri ale țării sale într-un moment de duritate și încordare extreme. O mie și una de nopți îi e dedicat fetiței regizorului, în speranța că, atunci cînd va crește, va putea să înțeleagă mai bine ce s-a întîmplat: copila i-a cerut tatălui un cadou, iar cînd a fost refuzată a tras concluzia că nu capătă nimic “din cauză că e criză”. Ce fel de lume este aceea în care un copil de opt-nouă ani are idee ce înseamnă o criză?

Sau, vorba povestitorului, „istorisirile celor de demult să fie de învățătură celor de acum, așa ca oricine să vadă întîmplările prin care nu el, ci alții au trecut; atunci el va cinsti și va cîntări cu luare-aminte vorbele neamurilor apuse și ceea ce li s-a întîmplat lor și se va chivernisi. Încît slavă celui ce a păstrat povestirile celor de la începuturi ca învățătură spre folosul celor din urmă! Căci chiar dintre atari învățături au fost scoase poveștile numite O mie și una de nopți, cu toate întîmplările de pomenire și cu toate pildele cîte se cuprind în ele”.

P.S.: O mie și una de nopți rulează sîmbătă, integral, la Cinema Studio din București, de la ora 11,15. Aud că urmează să fie distribuit la cinema și în regim normal.