Jurnal de festival: Les films de Cannes à Bucarest (6)

Brillante Mendoza e un regizor filipinez (cu nume predestinat, s-ar zice) care se numără printre „clienții” predilecți ai Festivalului de la Cannes, dar foarte bine primit este şi în Berlin sau la Veneţia.

În 2009 cîștiga premiul de regie pentru necruțătorul Kinatay, iar trei ani mai tîrziu lansa la Veneția unul dintre cele mai sfîșietoare lungmetraje ale deceniului, Pîntecul tău.

Cînd afli că cel mai recent dintre filmele sale, Taklub, e o comandă guvernamentală ţi se cam strînge inima: nu-l poți bănui de apetit propagandistic, însă un documentar oficial despre consecințele taifunului Hayan asupra arhipelagului filipinez (mii de morți și pagube materiale considerabile) vine la pachet cu o serie de constrîngeri.

Și, te temi, cu un ton lăcrămos de predicator, mai potrivit pentru show-uri TV decît pentru cinema.

Lui Mendoza i-au ieșit însă o docu-dramă la limita eseului, o serie de portrete care șterg pe nesimțite distincția dintre „realitate” și „ficțiune” și (în mod îmbucurător) o fotografie de grup a unei birocrații statale care – confruntate cu o tragedie de dimensiuni înfricoșătoare – face ce știe ea mai bine: pune oamenii să mute hîrtii de colo-colo. Unde am mai văzut asta?

Totul, pe deasupra, realizat fără fasoane: filmări “din mînă”, cameră mișcîndu-se în ritmul protagoniștilor (cînd agitată, cînd resemnată, cînd confuză), senzație apăsată de timp real: descoperi pe parcurs, fără explicații școlărești și fără “contextualizare”, cît a pierdut fiecare (căci fiecare a pierdut cîte ceva) și cum reușește fiecare nu numai să supraviețuiască, dar și să caute un sens al nenorocirii și să nu-și piardă mințile pe parcurs.

Un bărbat în toată puterea își pune încrederea în neștiutele căi ale Domnului (Mendoza însuși citează din Ecleziast), doi adolescenți reconstruiesc casa pe care-o ridicaseră părinții omorîți de taifun, o mamă rămasă cu un singur copil din patru îngroapă ceștile pe care stau imprimate figurile lor: testele ADN făcute de autorități n-au reușit să-i identifice familia.

Cînd și cînd, lumea se mai oprește pentru cîteva prețioase momente și se pune brusc pe cîntat – în nouă filme din zece, un astfel de moment ar fi forțat și necinstit. În Taklub, respiro-ul oferit spectatorului îi dă acestuia ocazia să mediteze și să empatizeze.

Răvășitoare sunt nenumărate cadre, dar primele două dau tonul și se dovedesc cruciale – în primă instanță, camera surprinde din mișcare prăpădul lăsat în urmă de taifun, iar imediat după aceea (printr-o tăietură bruscă de montaj) plonjezi în nenorocirile de după: pe timp de noapte, unul dintre corturile sinistraților a luat foc – se-aud îndemnuri grăbite, se strigă, se plînge, se-aleargă, se cere ajutor. Dar întreaga scenă are, în ciuda cacofoniei, aspectul unui film mut, în care mișcarea, montajul și cîte-un prim-plan răzleț asupra unei fețe înspăimîntate spun singure tot ceea ce e de spus.

Amestecînd, cum ziceam, realitatea și ficțiunea pînă în punctul în care nu mai știi care una și care e celalată (ceea ce amorsează un cocktail emoțional exploziv), Taklub se susține în mare măsură și grație actriței Nora Aunor, cea care ilumina și Thy Womb. Bebeth, personajul său, își duce nefericirea cu demnitatea și cu îndîrijrea acelor femei care, în viața de zi cu zi, țin lumea întreagă în cîrcă.

Masaan

Prin comparație, încercarea unui regizor de la Bollywood de-a demonstra că are conștiință socială și că mai există pe lume și altceva decît entertainment se dovedește falsă și inutilă.

Neeraj Ghaywan amestecă, într-un stil pe care nu-l pot numi decît “claie peste grămadă”, teme precum nesocotirea tradițiilor, sistemul de caste din India, corupția și violența surdă din societate.

Omul a încasat la Cannes 2015 Premiul Tînără Speranță și Premiul FIPRESCI al criticii internaționale de film.

O funcționa pe post de încurajare, sper, pentru că – la adăpostul bunelor intenții – omul livrează o melodramă colorată strident și interpretată cu emfaza și cu teatralitatea dominante la Bollywood, iar acestea nu fac decît să-i înece filmul după vreo 20 de minute.

Atît am rezistat eu, recunosc: Masaan dă pe-afară de tezism, de șantaj emoțional și de cadre căutat frumoase (“drăguțe”, cred, e insuportabilul epitet pe care-l caută fără excepție astfel de filme).

Dar un director de imagine priceput face și el ce poate, n-are cum să credibilizeze încercarea nesinceră a unui mega-studio de-a părea preocupat de lumea de-afară.

E cam ca atunci cînd o corporație care-a călcat în străchini își pune departamentul de PR să împacheteze repede haine, cărți și alimente pentru copiii dintr-un colț uitat de lume: întregul exercițiu de relații publice o să fie televizat cu grijă și ambalat în cadre “drăguțe”. Cine vrea să vadă un film sincer, direct și cu adevărat emoționant despre India prezentului n-are decît să caute Corabia lui Tezeu, al lui Anand Gandhi, din 2013.

 

 





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS