Jurnal de festival: Les films de Cannes à Bucarest (5)

Cannes 2015 pare să fi fost ediția regizorilor europeni în căutarea unui public mai larg, vorbitor de engleză.

Și-au lansat primele filme în această limbă grecul Yorgos Lanthimos (despre Homarul său spuneam, aici, că este unul dintre hiturile ediției), italianul Matteo Garrone și norvegianul Joachim Trier.

Cel mai bine i-a reușit tranziția italianului, care-a lăsat realismul social din Gomora și din Realitate pentru o fantasmă de la un capăt la celălalt.

Pentru trei fantasme, mai exact: a adaptat trei povești dintr-o carte publicată în secolul al XVII-lea, le-a dat titlul Povestea poveștilor (și eu m-am gîndit la Creangă, desigur – un bob zăbavă, vă rog!) și a livrat un lungmetraj delirant, somptuos și suspect de actual.

Cel mai ușor de recunoscut ar fi Prințul și Cerșetorul năpăstuiți de-o regină stearpă care, ca să scape de blestem, se hotărăște să pape inima unui monstru marin, gătită de-o slujnică virgină. Ațin-te bucluc, nu numai regina (Salma Hayek) rămîne grea, ci și slujnica respectivă: legătura dintre cei doi frați va fi din greu pusă la încercare.

Vincent Cassel la rînd: regele jucat de el o ține tot într-un chef, un crailîc și-o vînătoare, pînă cînd în pat îi nimerește, printr-o dibace înșelătorie, o băbătie ca vai de ea. Odată cu dimineața păcăleala iese la lumină, iar băbătia părăsește palatul regal aruncată pe fereastră. Nu numai că scapă, dar se și transformă într-o răpitoare frumusețe și – ceva mai încolo – se mărită cu regele-satir. Ce te faci cu sora ei, însă, roasă de invidie și de dorința de-a redeveni și ea tînără?

În fine, Toby Jones – alt monarh plecat cu sorcova – își ia un purice pe post de animal de companie, îl hrănește cu sîngele său și cu ditamai fripturile, pînă cînd gîngania ajunge la dimensiunile unui vițel. Prins din cale-afară cu bunăstarea insectei, regele nostru își neglijează fata, o mărită cu un căpcăun, și ajunge să regrete amarnic.

Dezordonată și auto-indulgentă, Povestea poveștilor reușește totuși că creeze un univers imaginar în care te poți cufunda cu totul – e și înspăimîntătoare, și amuzantă (scena în care Toby Jones prinde puricele e o lecție de comedie), și sexy.

Garrone te invită de la bun început să accepți convenția sau s-o lași baltă: o trupă de circari își face drum către sala tronului, în care o Salma sictirită nici măcar n-are nevoie să spună „We are not amused”. O sprînceană căzută și două grimase fac toată treaba. De altfel, mai toți actorii se simt extrem de bine laolaltă și se-aruncă fără rezerve în roluri.

Mai greu ar fi să găsești un „fir roșu”, un miez comun al celor trei povești, dar un prieten îmi spunea că vede Povestea poveștilor drept un film feminist. Mama dominatoare, baba care suferă la frumusește, copila neglijată: tipologii pe care le întîlnești și-n secolul al XVII-lea, și în contemporaneitate. Dar copila reușește să rupă convenția, să se elibereze și să se mai și răzbune. E o cheie de interpretare la care, recunosc, nu m-a dus mintea, dar demnă de reținut.

Și-ar mai fi ceva: Povestea poveștilor are aspect de basm fără să recurgă în mod exagerat la efecte speciale, CGI și la alte asemenea drăcării, de care dau  pe-afară filmele de gen ale momentului. Fantasma capătă consistență grație scenografiei și a imaginii – parcă n-am mai văzut așa ceva de la A series of unfortunate events încoace.

Louder than bombs

Remarcat în circuitul festivalier grație filmului Reprise (2006) și cîștigător al Trofeului Transilvania șase ani mai tîrziu – cu Oslo, 31 august -, norvegianul Joachim Trier a ajuns în competiția Cannes-ului cu Louder than bombs, film în care i-a distribuit, inspirat, pe Gabriel Byrne, Isabelle Hupert și pe Jesse Eisenberg.

Mărturisire completă: am un cui împotriva lui Joachim Trier, fără ca el să-mi fi făcut ceva vreodată, din cauză că Oslo, 31 august a fost preferat acum trei ani, la Cluj, unui film superior din toate punctele de vedere: Chapiteau Show, al rusului Serghei Loban (dacă aveți ocazia, faceți-vă un mare hatîr și vedeți-l).

Iar noul său film, primul în limba engleză (după cum spuneam), nu face decît să-mi confirme rezervele – este genul de shaormă indie cu de toate, numai bună pentru Sundance TV: un tată și cei doi fii ai săi nu reușesc să se pună de acord asupra felului în care își aduc aminte de mama băieților, fotografă de război, moartă cu cîțiva ani în urmă.

Nu meșteșugul îi lipsește lui Trier, ci convingerea: omul se joacă nițeluș cu cronologia, schimbă perspectivele și tonurile pe nesimțite, își ghidează cu siguranță actorii: Gabriel Byrne e atașant și convingător pe post de tată nedreptățit, Eisenberg îi ține bine hangul, iar Devin Druid – în rolul mezinului – e de-a dreptul o revelație (puștiul are o grămadă de talent și sper să-l vedem mergînd din bine în mai bine).

Dar excesul de flashback-uri, interludiile bruște și amestecul de genuri (comedioară+melodramă+rebeliune adolescentină) dau naștere unui studiu de caz despre cum stilul poate îneca substanța unui film pînă în punctul în care acesta se oprește cu totul. Cînd tragi linie și-aduni, rămîi cu două lucruri: să fii fotograf de război nu-i ușor, iar familiile în care unul dintre părinți e absent se cam chinuie. Nemaiauzit! Cum ați dedus, domnule Holmes?





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS