Jurnal de festival: Les films de Cannes à Bucarest (3)

Îi putem spune comedie neagră, satiră, distopie sau love story.

Homarul lui Yorgos Lanthimos are cîte ceva din fiecare și e cel mai accesibil dintre filmele de pînă acum ale regizorului grec.

Ajută, firește, faptul că e primul dintre ele vorbit în englezește, dar să nu ne ascundem după deget: Cinema Pro nu s-ar fi umplut ochi dacă pe afiș nu s-ar fi aflat o vedetă (Colin Farrell).

Premisa e simplă: în viitorul nu foarte îndepărtat (parcă nouă filme din zece, în momentul de față, se petrec „în viitorul nu foarte îndepărtat”), cine nu trăiește într-o relație e în afara legii.

Dacă te-a prins poliția, ești făcut pachet și trimis la munte, într-un hotel, unde ai la dispoziție 45 de zile să-ți găsești un partener. Ai eșuat în această misiune? Urmează să fii transformat într-un animal, la alegere.

Personajul interpretat de Farrell e însoțit de-un cîine („E frati-miu, a ajuns și el aici cu ceva vreme în urmă, dar nu i-a reușit”) și alege să fie transformat în homar, dac-o fi să fie: animalele ăstea pot s-o ducă pînă la 100 de ani, masculii își păstrează vigoarea și poftele cam tot pînă la aceeași vîrstă, cine n-ar vrea să trăiască în mare?

„Ești un idiot”, contraargumentează un tovarăș de suferință (Ben Whishaw): nimeni n-a văzut un homar care să fi murit de bătrînețe – sunt fierți de vii, iar oamenii le mănîncă puțina carne pe care-o au de oferit. La ce ți-a stat capul?

Acest tip de dialog – ionescian, aș zice – e predilect în filmele lui Lanthimos. Situațiile absurde, tonul plat și mirarea parcă perpetuă pe care i-o provoacă grecului relațiile dintre oameni erau minuțios urmărite în Canin (premiul Un Certain Regard la Cannes 2009) și în Alpii.

Homarul reduce un pic intensitatea (situațiile voit amuzante abundă în prima jumătate), cronologia e întoarsă (evenimentele sunt relatate post-factum), iar tema ți se dezvăluie repede și fără ocolișuri: e posibil să te mai îndrăgostești într-o epocă a relațiilor intime standard? Încă din primul sfert de oră, omul e pus să aleagă: o relație hetero sau una gay, dar bisexualitatea nu e o opțiune – „au fost probleme cu implementarea”.

Dacă „lovește” cu mai puțină putere decît Canin, Homarul are măcar grijă să te țină ocupat: pe lîngă Farrell, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale din ultima vreme, ies puternic în evidență Rachel Weisz, amintitul Ben Whishaw și Olivia Colman: fanii The Office (sau cei care-au urmărit show-urile TV ale lui David Mitchell și Robert Webb) vor fi încîntați s-o regăsească aici. Și dacă narațiunea concentrată și apăsătoare din precedentele lungmetraje ale lui Lanthimos s-a diluat nițel (vreo cîteva intrigi secundare sunt enunțate, dezvoltate nițel și abandonate fără comentarii), cadrul final – tensionat și aspru – chiar că face toți banii. Asta, evident, dacă mai găsiți vreun bilet rămas nevîndut.

Asasina

Taiwanezul Hou Hsiao-Hsien a încasat premiul pentru regie la ediția din acest an a Cannes-ului și nu puțini au văzut filmul său, Asasina, drept un candidat foarte serios la Palme d’Or.

E, la rîndul lui, un film a cărui temă se anunță direct: o tînără din China secolului al IX-lea, maestră în artele marțiale, e trimisă înapoi acasă ca să elimine un comandant rebel de care e și-acum îndrăgostită.

Rezumat astfel, Asasina pare un lungmetraj „cu karate” dintre cele pe care le urmăream în copilărie, cu gura căscată, prin cine știe ce cămin cultural de la țară. Dar Hou Hsiao-Hsien reduce semnificativ turația și – blasfemie! – numărul scenelor propriu-zise de luptă.

E un film emfatic, o colecție de tablouri (mie mi-a zburat gîndul, la un moment dat, taman la Barry Lyndon-ul lui Kubrick, deşi rudele mai apropiate ale acestui film ar fi The Grandmaster sau Crouching Tiger, Hidden Dragon) și un triumf al scenografiei: ai impresia că nu poți muta un fir de ață, că totul e exact acolo unde trebuie să fie.

Pentru ochii și urechile europene, însă, Asasina se poate dovedi, vorba englezului, „too much of a good thing„.

Ceața care cuprinde treptat un vîrf de munte pe care protagonista își întîlnește maestra (un cadru de o monumentală frumusețe) amenință să se instaleze și în mintea spectatorului, pentru că – în afara intrigii de bază – mașinațiunile de la curte, relațiile de putere și dinamica erotică sunt pîsloase, dacă nu cumva de-a dreptul incomprehensibile.

Ce-i drept, știm că Hou Hsiao-Hsien preferă elipsa expozițiunii și că nu e neapărat o calitate să urli din toți bojocii că ești sfîșiat și/sau îndrăgostit fără speranță.

Dar nici să transferi toată încordarea aceasta grandioaselor peisaje și opulentelor interioare nu pare să dea rezultate pînă la capăt. Riști s-auzi concluzii (aparent) triviale precum: „Maaamă, parcă e o ediție Vogue chinezească din Evul Mediu!”.


Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS