Jurnal de festival: Les films de Cannes à Bucarest (2)

Să fie un mult-așteptat semn bun în ceea ce privește distribuirea filmelor faptul că Les films de Cannes à Bucarest a pornit, în 2015, cu un lungmetraj care rulează deja în România?

E de discutat: Sicario, thrillerul canadianului Denis Villeneuve, a intrat în cinematografe încă din septembrie, iar cine n-a vrut să se înghesuie la proiecția din cadrul festivalului a putut vedea filmul la mall-uri.

Pînă acum, lungmetrajul a atras vreo 46,000 de spectatori plătitori (sub Albinuța Maya, de pildă, dar dublu față de Barbie în tabăra de muzică).

Persistă, deci, misterul: de ce preferă publicul autohton să se calce-n picioare la diferite festivaluri, în condițiile în care ar avea ocazia să vadă unele filme incluse în programele lor în condiții mai relaxate?

E aproape sigur că la fel se va întîmpla cu Macbeth și cu Amy, lungmetraje care rulează deja la noi, dar care apar și în programul Les films de Cannes à Bucarest.

Video Radio a relatat la vremea lui despre Sicario (cronica e de găsit aici).

Spuneam, în septembrie, că Villeneuve știe cum să te-așeze în mijlocul acțiunii și cum să îți dea sentimentul că tot ceea ce se-ntîmplă e foarte plauzibil – este cazul unei incursiuni în orașul mexican Juarez, în care cadavrele spînzurate de poduri spun pe muțește tot ce e de spus, sau e cazul unei confruntări pe autostradă, cînd agenți secreți americani împușcă în voie pe oricine poftesc, știind că nimeni n-o să afle nimic.

Turnat cu panaș de Roger Deakins (No Country for Old Men, la care tot el a lucrat, e înrudit tematic cu Sicario), filmul acesta se tăvălește în culorile încinse de la granița mexicano-americană și abundă în cadre panoramice, care te ghidează prin peisaj de parcă ți-ar explica semnificația unor tablouri.

Un etaj mai jos

Despre parcursul lui Radu Muntean la Cannes 2015 am vorbit, de asemenea, pe îndelete.

Cronica Video Radio din septembrie e de găsit aici, iar Radu Muntean însuși ne-a explicat care i-au fost intențiile și care îi sunt așteptările.

„Nu e un film criptic, nu e un film neapărat greu de înțeles, dar te face să te gîndești (și), poate, să înțelegi ceva mai bine ce se întîmplă cu tine și cu lumea din jurul tău”, spunea regizorul român.

Un etaj mai jos, cel mai recent (și, după mulți, cel mai reușit) lungmetraj al său a rulat în cadrul secțiunii Un certain regard și a fost prima peliculă românească din cadrul festivalului bucureștean.

Pătrașcu, bărbatul cu o firmă de înmatriculări auto din cel de-al cincilea film al lui Muntean, aude o ceartă la vecinii de dedesubt și află, la scurtă vreme după aceea, că femeia a murit.

De ce nu spune Poliției ce s-a întîmplat să audă și de ce devine brusc vecinul de mai jos foarte prezent în viața lui Pătrașcu și a familiei sale?

Tensiunea domină relația dintre cei doi bărbați e firul roșu al acestui film, dar Un etaj mai jos vorbește în egală măsură despre familia contemporană, despre impactul tehnologiei asupra vieții de zi cu zi  sau despre complicațiile pe care le poate provoca dorința, altminteri onorabilă, de a nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala.

Cimitirul splendorii

Narațiunea-standard e ultima preocupare a tailandezului Apichatpong Weerasethakul, cîștigătorul de-acum cinci ani al Palme d’Or-ului, cu Unchiul Boonmee care-și amintește viețile trecute.

Cu Cimitirul splendorii a ajuns în 2015 în secțiunea Un certain regard.

Un fel de-a te pregăti pentru filmul ăsta ar fi să scoți nasul din casă (cît timp mai avem parte de un strop de soare), să privești la arbori, dealuri și copii și să te îndrăgostești de cineva care se plimbă pe lumea cealaltă.

Raționaliștii o să sară ca arși, dar Apichatpong nu ține neapărat să înțelegi “ce-a vrut să spună poetul” și refuză, cu o exasperantă politețe, grilele unice de interpretare.

Imposibil de rezumat, Cimitirul splendorii le urmărește, în primă instanță, pe îngrjijitoarele unui grup de soldați loviți de-o misterioasă boală a somnului: găzduiți într-o fostă școală, au prins obiceiul de-a călători înapoi în timp și e improbabil c-o să se mai întoarcă vreodată: e cineva dispus să-i însoțească dintr-o lume în cealaltă? Și care ar fi consecințele unor astfel de “excursii”?

Cimitirul splendorii e turnat cu o uluitoare economie de mijloace.

Cîteva lămpi de neon, așezate lîngă paturile soldaților, ar putea fi considerarte cele mai costisitoare “efecte speciale” – lămpile respective își schimbă pe nesimțite culoarea (alb, verde, bleu, roșu) ca să alunge coșmarurile adormiților și ca să dea naștere unor cadre halucinatorii: spectatorul grăbit va umfla din umeri, cel prevenit o să-și suspende afurisita aia de rațiune și-o să se lase în voia simțurilor – Cimitirul splendorii e în primul rînd o experiență senzorială (contribuie din plin și design-ul de sunet, parcă pe întreg parcursul filmului se-aud insecte fîșîind în fundal, dialogurile sunt adesea șoptite, doar un excavator și-o mînă de copii ce mai produc un pic de zgomot).

Timpul capătă o consistență fluidă și (extrem de) maleabilă: cînd aluneci dintr-o falie într-alta parcă nu e niciodată sigur. Cînd e “de-adevăratelea” ceea ce se întîmplă pe ecran și cînd e fantasmă? Cum de, într-un cadru, amintiții copii joacă fotbal printre hîrtoapele săpate de excavator, pentru ca în cadrul imediat următor să te trezești că-i observaseși de după o fereastră, din punctul în care se află unul dintre personaje? Dintre toate artele, cinematograful poate surprinde cele mai banale activități de pe lume și le poate transforma în halucinație. Lui Apichatpong Weerasethakul îi iese “trucul” ăsta cu o nonșalanță buñueliană.

Unde mai pui că omul e angajat politic (trimiterile la dictatura militară din Tailanda și la cenzura draconică din statul asiatic vor face, cel mai probabil, imposibilă distribuirea lui  acasă) și că dă pe-afară de umor: “Nu se întîmplă nimic în orășelul ăsta, noroc cu soldații care dorm tot timpul, că s-a mai înviorat atmosfera”, spune cineva. Iar bărbații, tot bărbați: chiar dacă dorm fără întrerupere zile-n șir, un mădular tot o să li se trezească, spre surprinderea amuzată a unei tinere. Iar la sfîrșit, ce să vezi?, se lasă cu muzică și dans: un cîntecel voios ți se strecoară-n minte și nu-ți mai dă pace nici la minute bune după ce vei fi ieșit din sală. Aerul iute și țîfnos al orașului parcă s-a mai domolit.





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS