Cronică de film: „Youth”, de Paolo Sorrentino

Doi vechi prieteni au nimerit într-un sanatoriu din Alpii elvețieni: unul este un compozitor pe care nu prea îl mai interesează să facă muzică ori să dirijeze, celălalt e un regizor de film chinuindu-se să revină la forma de odinioară.

În jurul lor gravitează un fost fotbalist (care seamănă grozav cu Maradona), un actor de mare succes și nimeni altcineva decît Miss Univers (fotomodelul de origine română Mădălina Ghenea).

Youth (Tinerețe) e cel mai recent film al italianului Paolo Sorrentino, propulsat de doi veterani – Michael Caine și Harvey Keitel.

Dragostea lui Sorrentino pentru Federico Fellini e intactă: dacă La grande bellezza, precedentul său film, poate fi considerat un soi de La dolce vita pentru secolul XXI, Youth împrumută nu o dată dinsau din Prova d’orchestra.

Și, după cum ne-am obișnuit, filmele italianului îți clătesc ochii.

Giumbușlucurile vizuale, ce-i drept, sunt ceva mai rare în Youth, ceea ce nu înseamnă că nu dăm nas în nas cu o solistă pop încă din primele secunde – femeia încearcă, fără prea mare succes, să-i distreze pe pacienții sanatoriului.

Lui Sorrentino îi place la fel de mult, în continuare, să filmeze din unghiuri neortodoxe și să cocoațe camera în vîrful unei macarale cu orice ocazie.

 

Cadre insolite îți pică brusc în poală: Michael Caine “dirijează” la un moment dat o turmă de vaci, un deal întreg se umple cu personaje din filmele regizorului interpretat de Harvey Keitel, actorul jucat de mai tînărul Paul Dano îl maimuțărește pe Hitler.

Și da, desigur, după cum a aflat deja toată lumea, apare și Mădălina Ghenea goală-pușcă: cine vrea să vadă filmul doar din această cauză, însă, ar trebui să știe că va fi satisfăcut doar cale de vreo cîteva secunde.

Întrebarea e dacă scenele acestea – și dacă prelungile scenete despre artă, bătrînețe și regrete – se coagulează, dacă reprezintă ceva mai mult decît suma lor.

Iar răspunsul, din păcate, e negativ. De fiecare dată cînd Youth pare să-și ia avînt, își pierde foarte repede suflul. Rezultatul este un videoclip prelungit, întrerupt de scurte reprize conflictuale – cea mai bună dintre acestea o are drept protagonistă pe Jane Fonda, dar ea durează prea puțin și e plasată prea tîrziu ca să mai aibă cine știe ce impact.

Narațiunea urmează același tipar: e fragmentată, forțată, neconvingătoare. Iar finalul, care s-ar dori înălțător și emoționant, se prelungește în mod melodramatic pînă în punctul în care devine plicticos de-a dreptul.

Răsfățat cu asupra de măsură după succesul pe care l-a avut La grande bellezza, Paolo Sorrentino nu și-a refuzat nimic de data aceasta.

I-a ieșit un tort supraetajat, în toate culorile pămîntului, care-ți fură repede privirile: atîta doar că cineva pare să fi uitat prăjitura în vitrină, iar ea s-a uscat iască.