Cronică de film: „The Revenant”, de Alejandro Gonzales Iñárritu – VIDEO

Deja toată lumea știe povestea: în America începutului de secol XIX, un vînător aflat într-o expediție în Munții Stîncoși e bine frămîntat de o ursoaică și lăsat în urmă de tovarășii săi: măcar de-o înmormîntare creștinească tot ar trebui să aibă parte.

Atîta doar că antagonistul îi omoară copilul și-l lasă de izbeliște.

După mai bine de 300 de kilometri parcurși șontîc-șontîc prin sălbăticie, omul își găsește răzbunarea.

The Revenant Legenda lui Hugh Glass conduce în cursa de la Oscaruri și, foarte probabil, se va și impune.

Există un site pe Internet unde cineva publică afișe ale filmelor de mare succes ușor modificate. Afișe care spun adevărul, adică.

The Revenant, cu figura chinuită a lui Leonardo di Caprio în prim-plan, are un subtitlu scurt: “Orice pentru nenorocitul ăla de Oscar”. Adesea nedreptățit de Academia Americană, di Caprio s-a asigurat că toată lumea știe, de data asta, că regizorul mexican Alejandro Gonzales Iñárritu l-a pus să lucreze la temperaturi cu mult sub zero grade și să mănînce carne crudă.

E primul semn că ceva e în neregulă: discutăm mai mult despre chinurile actorilor (vai, săracii milionari!) decît despre filmul propriu-zis.

Dar, după ce-a încercat cu diverse roluri pentru care chiar merita statueta aurită, poate că di Caprio chiar vrea „nenorocitul ăla de Oscar”, așa că joacă după cum i se cântă.

Primul motiv pentru care ar merita să vedeți The Revenant este imaginea lui Emmanuel Lubezki.

Omul a folosit doar lumină naturală, s-a bălăcit cu plăcere în spectacolul naturii sălbăticite și – în vreo cîteva scene – reușește să te țină cu sufletul la gură: atacul indienilor, din chiar primele minute, este una dintre acele scene. Atacul ursoaicei, mai puțin.

La fel cum procedase în Birdman, Iñárritu profită din plin de talentul colegului său.

Însă după vreo cinci-șase contraplonjeuri (cadre filmate “de jos”, înfățișînd cu precădere arbori), începi să te cam plictisești – totuși, am prins ideea din prima!

E atîta risipă de talent în The Revenant încît începi să te întrebi ce i-ar fi reușit unui regizor cu adevărat curajos din așa poveste.

Dar, cum filmul e regizat de un mare oportunist, avem în loc o improbabilă excursie (care devine mult prea obositoare prin repetiție), flash-backuri kitsch pe post de meditații pe teme morale și personaje care merg, mai merg puțin, și mai merg încă vreo cîțiva metri.

Iñárritu știe de unde să se “inspire”: omul-împotriva-naturii și ritualul-ca-salvator-al-sufletului sunt teme de întîlnit în filmele unor Werner Herzog sau Terrence Malick, de pildă.

Dar acolo gesticulația nu e una goală, nu e doar showbiz – oamenii aceia pun întrebări grave și caută insistent răspunsuri.

Chichirezul din The Revenant – “toți suntem niște sălbatici!” – este expus cu gingășia unui tăietor de lemne, nu presupune nici un soi de descoperire din partea spectatorului.

Nu altfel se întîmplau lucrurile în Birdman: “E bine să nu-ți neglijezi copiii și să te porți omenește cu toată lumea”, zicea filmul acela, dar avea nevoie de aproape două ore de rătăciri inutile prin culisele unui teatru ca să ajungă la o concluzie valabilă de vreo cîteva mii bune de ani.

Mijloacele, adică, oricît ar fi ele de spectaculoase, nu se pot confunda cu scopul (poate c-ar fi cazul să afle asta și Academia Americană de Film).

Cum instituția se confruntă însă  cu un ditamai scandalul rasial – a nominalizat la Oscaruri numai actori albi – e foarte probabil să se agațe de singurul latino-american din competiție ca de un neașteptat (și nemeritat) Mîntuitor.

Trailerul „The Revenant”, de Alejandro Gonzales Iñárritu