Cronică de film: The Hateful Eight, de Quentin Tarantino

E iarnă grea într-o Americă proaspăt ieșită din războiul civil, iar un vînător de recompense călătorește cu o pradă rară – o femeie pe capul căreia s-a pus o căciulă de bani.

Întîlnește pe drum un „tovarăș de breaslă” de culoare și acceptă cu greu să-l urce alături de el în trăsură.

Pescuiește apoi un al treilea călător, căruia viscolul i-a intrat în oase, și aleg să se pună la adăpost într-un han.

Acolo se petrece cea mai mare parte a acțiunii din The Hateful Eight (Cei opt odioși), cel mai recent film de Quentin Tarantino.

Turnat într-un format chiar de pe vremea bunicii (Super Panavision 70, pe peliculă ultra-lată, adică), The Hateful Eight imploră să fie văzut pe ecran mare, la cinema, așa cum ar trebui văzute toate filmele.

Imaginea este somptuoasă, iar ochiul spectatorului e răsfățat de-a dreptul.

Se întîmplă încă din primul cadru, care surprinde un Hristos răstignit în mijlocul nămeților și care insistă cîteva minute bune asupra troiței singuratice.

E un cadru furat, parcă, din westernurile de odinioară, și sub nici o formă singurul.

Prima parte a filmului se tîrăște lent și trăncănește mult. Lasă că Tarantino împrumută de pe la toți regizorii de altădată – Sergio Leone și Alfred Hitchcock sunt doar primele numele care-ți apar în minte – , dar deja se auto-citează: unele dialoguri aduc a Pulp Fiction, încăierarea din a doua parte e o variantă a celei din Reservoir Dogs, iar de la un punct încolo sîngele curge gîrlă.

Filmul e și judicios împărțit pe capitole, cu un intermezzo narat de regizor însuși: mai apăsat postmodern n-ar putea să fie nici cu slujbe.

 

 

Scenariul e, la o primă vedere, un amestec de western și de poveste detectivistă în care ”nimeni-nu-e-cine-pare-să fie”, dar el reprezintă doar o proptea, o unealtă – Tarantino vorbește de fapt despre violența din societatea americană, despre relațiile rasiale, despre circuitul banilor.

Nu e tocmai subtil, dar subtil n-a fost el niciodată. În orice caz, The Hateful Eight este cel mai închegat dintre filmele sale recente.

Dincolo de spectacolul cu adevărat remarcabil al imaginii, Tarantino reușește în The Hateful Eight – a cîta oară? – să scoată tot ce e mai bun din actorii săi.

Și ai de unde alege – de la veteranul Bruce Dern în rol de general sudist doldora de prejudecăți la Samuel L. Jackson – întreprinzător, spiritual și iute -, de la Walton Goggins, un șerif nu prea deștept, la Kurt Russell, care te păcălește o bună bucată de vreme c-ar fi personajul principal.

Apar, în afara lui Jackson, și alți doi actori-fetiș ai regizorului american, Michael Madsen și Tim Roth.

Iar pentru publicul mai tînăr avem o apariție tîrzie, dar greu de uitat, a lui Channing Tatum.

Pe toți, dar pe absolut toți, îi domină categoric Jennifer Jason Leigh, căreia Video Radio îi ține deja pumnii la Oscaruri.

E adevărat că The Hateful Eight pare adesea teatru filmat, dar cu astfel de actori cui îi mai pasă?

Și e adevărat că Tarantino manevrează în continuare păpuși în loc să-și bată capul cu niște personaje propriu-zise, însă de această dată îi cam iese.