Cronică de film: “Fiul lui Saul”, de László Nemes

„Să scrii poezie după Auschwitz e un act de barbarie”, spunea Theodor Adorno la scurt timp după ce al doilea război mondial se terminase.

Altfel spus, a-ți păstra obiceiurile  de dinainte și a continua să produci același tip de idei în speranța că rezultatele o să fie diferite reprezintă, în cel mai bun caz, o iluzie.

Filosoful german și-a nuanțat ulterior spusele – adesea citate greșit -, recunoscînd că e nevoie măcar să încerci să exprimi suferința fără sfîrșit, să dai contur, după pricepere, unor nenorociri pe care mintea unui om sănătos nu le poate cuprinde.

Cine e torturat are cel puțin dreptul să urle, adică.

În documentarul de nouă ore Shoah al lui Claude Lanzmann (un astfel de “urlet” și unul dintre cele mai tulburătoare filme făcute vreodată), unii subiecți au povestit despre experiențele lor în calitate de membri ai așa-numitelor unități Sonderkommando.

Ele funcționau în interiorul lagărelor naziste de exterminare și erau formate în mare parte din prizonieri evrei puși – sub amenințarea lichidării – să ajute la operațiunile de exterminare și la îndepărtarea dovezilor. De vreme ce deveneau astfel martori ai atrocităților din camerele de gazare, cei mai mulți erau la rîndul lor executați.

Cîteva dintre amintirile consemnate de Lanzmann reprezintă punctele de plecare ale Fiului lui Saul, un excepțional film de ficțiune realizat de un debutant în lungmetraj – László Nemes – care a cîștigat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Cannes (al doilea ca importanță din competiție) și Oscarul pentru cel mai bun film străin.

Saul face parte dintr-o unitate Sonderkommando și, spre sfîrșitul războiului, își recunoaște băiatul printre victime (sau își imaginează? Narațiunea lui Nemes este în mod intenționat echivocă).

Hotărît să-l îngroape pe copil după tradiție, Saul profită de relativa libertate de mișcare de care se bucură ca să găsească un rabin. În jurul său, alți deținuți pun la cale o revoltă, iar omul nostru li se alătură mai mult de nevoie decît de voie, pentru că o mînă de ajutor n-are cum să nu-i folosească în astfel de împrejurări.

Fiul lui Saul, deci, este și un thriller cu o temă istorică înspăimîntătoare, și un portret al individului prins fără scăpare sub vremuri, și o meditație asupra rosturilor pe care le au ritualurile și memoria (în sens larg, o meditație asupra rosturilor „poeziei”, căci ce altceva este rugăciunea – Kaddish – pe care protagonistul o vrea intonată la plănuita înmormîntare a băiatului?).

Opțiunile estetice ale regizorului spun foarte multe despre alegerile etice pe care le-a avut de făcut: László Nemes renunță de bunăvoie la o bună parte dintre mijloacele de care s-ar fi putut folosi.

Restrînge semnificativ cadrul (aproape un pătrat), îl urmărește în cea mai mare parte a timpului pe actorul din rolul principal (Géza Röhrig, extraordinar) și aproape că evită să-l pună pe spectator să asiste la actele care se comit în lagăr.

Uciderea în masă, arderea cadavrelor, execuțiile sumare se petrec adesea fie în plan secund, estompate, fie chiar în afara cadrului.

Montajul de sunet nuanțează constant ritmul sacadat al narațiunii – căutările lui Saul sunt întrerupte fie de planurile răzvrătiților, fie de sosirea unor noi și noi transporturi cu prizonieri, fie de graba comandanților de-a scăpa odată de cadavre.

Urletele, plînsetele, șoaptele, dar și vîntul, clipocitul apei, sunetul iute și aspru pe care îl produc lopețile intrînd într-o movilă de cenușă, toate vin peste tine așa cum trebuie să fi venit peste omul portretizat pe ecran.

Și încă: se vorbește în mai multe limbi, se fac referiri la evenimente, locuri și persoane despre care nu ai știință și se surprind, cu insistență, ritualurile dezumanizării (dezbrăcarea nou-veniților, întîmpinarea lor cu asigurări că o să primească „de lucru, salariu și o supă caldă”, curățarea camerelor de gazare, apelul pe parcursul căruia ofițerul strigă un număr, iar deținutul care poartă numărul respectiv răspunde grăbit “Jawohl!”.).

Fiul lui Saul, însă, în ciuda primei impresii pe care ți-o poate lăsa, nici măcar nu încearcă să-ți creeze senzația de “real” – cum să refaci în mod convingător, “real”, starea de lucruri dintr-un lagăr?

Îți creează însă, cu asupra de măsură, senzația de prăvălire în infern.

De aici insistența asupra protagonistului, filmat cel mai adesea în prim-plan, cu privirea în pămînt în prezența oricărui reprezentant al autorității, sau filmat din spate, cu camera în mișcare și cu privirea (presupui) etern alertă. Este o perspectivă a unui individ și nici măcar nu e perspectiva unui narator credibil pînă la capăt.

Avram, personajul interpretat de actorul clujean Levente Molnár, este cel care încearcă, pe măsură ce ritmul se întețește, să-și păstreze luciditatea. El e cel care constată, atunci cînd Saul insistă că trebuie să-și înmormînteze băiatul indiferent de riscuri,  “Dar tu nu ai nici un băiat!”

Și-atunci, dacă Saul nu poate fi crezut pe cuvînt și dacă intuiești cum are s-o sfîrșească, ce rost mai are?

Cum se explică încăpățînarea lui?

Și de ce un gest sinucigaș  ar merita să fie făcut chiar și-atunci cînd devine limpede că el ar fi, din punct de vedere practic, inutil (“Suntem deja morți!”, spune la un moment dat protagonistul)?

Regizorul refuză să ofere vreo cheie comodă de lectură, dar poate că se întîmplă așa pentru că ritualul (religios sau laic – rugăciunea, cutumele, tradițiile) se numără printre primele forme pe care le cunoaștem de a pune ordine în lume, printre primele încercări de a ne asuma condiția umană și de a păstra ceea ce găsim necesar de păstrat. De a ne face însemnări.

Pe întreg parcursul filmului, de altfel, semne de tot felul își fac loc în cadru: X-urile sîngerii de pe hainele membrilor Sonderkommando, fotografiile făcute pe ascuns și cu riscuri enorme, ca să rămînă în urmă dovezi ale unor crime pe care unii le neagă și-acum, priviri complice sau priviri care ordonă, complexul ritual social al deținuților înșiși.

La fel ca în Siria de-acum, ca în Coreea de Nord, la fel ca în Cambodgia, Siberia, în Chile sau ca la Canalul Dunăre-Marea Neagră, semnele acestea sunt urme ale unei conștiințe care știe că ceea ce se petrece trebuie reținut, înțeles și mărturisit.

Că, după ce Auschwitz-urile de toate felurile își vor fi terminat teribila treabă, cineva va trebui să scrie poezie.





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS