Bowie fără Bowie: „Velvet Goldmine”, de Todd Haynes

Noul sezon Video Radio a început cu o veste cumplită: a murit, la 69 de ani, unul dintre cei mai importanți artiști contemporani, David Bowie.

Despre viața și cariera lui o să stăm de vorbă pe îndelete mîine, la Lumea Europa FM, după ora 11.00.

Îl comemorăm, însă, și în cadrul emisiunii noastre de film.

Ne-am putea uita, de pildă, la The man who fell to earth, un film SF în care David Bowie interpretează – cum altfel? – un extraterestru, am putea rîde înfundat la apariția lui din Zoolander sau la cea din serialul de comedie Extras.

I-am putea revedea toate videoclipurile (și chiar că ar fi cazul), iar în Olanda poate fi văzută o expoziție itinerantă dedicată omului – David Bowie is – pe care nu v-o putem recomanda îndeajuns.

Dar dacă tot vorbim despre cîntărețul cu o mie de fețe, ce-ați zice de un film din 1998, sexy, scandalos și emoționant, în care nici nu apare, nici nu cîntă? Și care, cu toate acestea, e impregnat de personalitatea lui?

Cînd Todd Haynes s-a apucat de Velvet Goldmine, un film despre glam-rockul anilor ’70, a dat repede de bucluc: în afara titlului – titlul unei piese de David Bowie -, n-a putut folosi nimic din opera acestuia. Din mai multe motive, asupra cărora n-are rost să insistăm.

Ce era să facă? A apelat la cîteva dintre figurile semnificative ale epocii – Brian Eno, de la Roxy Music, T-Rex și Lou Reed.

Apoi a inventat (vorba vine) un personaj – un star care-și înscenează propria moarte și care e fratele geamăn al lui Ziggy Stardust, unul dintre alter-egourile lui Bowie.

Pentru Velvet Goldmine a trebuit să se inventeze un premiu la festivalul de la Cannes din 1998.

Cu o vervă pop egalată, poate, numai de Baz Luhrmann, regizorul Todd Haynes a reinventat o perioadă, a scandalizat – probabil – jumătate din public și a cucerit cealaltă jumătate: filmul e și un fals documentar, și cabaret, și farsă.

Și încă: o poveste de dragoste (dacă ți s-a întîmplat vreodată să descoperi dragostea în toiul unei orgii), una despre maturizare, plus un imens și uluitor videoclip.

Velvet Goldmine, adică, este filmul postmodern perfect – o supă de influențe dintre cele mai diverse și, în același timp, un act cultural unic și imposibil de reprodus.

Perspectiva se schimbă constant, în funcție de cine povestește – ba ziaristul jucat de Christian Bale, ba nevasta de odinioară a starului rock (o înduioșătoare Toni Colette), ba partenerul de scenă al amintitului star – Ewan McGregor, într-un rol în care numai el știe cum a putut canaliza ferocitatea lui Iggy Pop.

Dar deasupra tuturor stă, în filmul acesta, actorul irlandez Jonathan Rhys Meyers.

S-a năpustit în rolul lui “Bowie-care-nu-e-Bowie”: în costume strînse pe corp și-n pantofi cu toc, zîmbind galeș și seducînd bărbați și femei deopotrivă, omul este frumos ca o statuie a păcatului.

Mai mult, însă, Rhys Meyers a reușit să reproducă manierismele muzicale ale lui Bowie în așa grad încît, atunci cînd apare pe o scenă, mai-mai că-ți vine să te ciupești.

Același impuls ți-l dă, de altfel, întreaga coloana sonoră a acestui film: trupe din anii ’90 precum Shudder to Think, Placebo sau Pulp se simt ca la ele-acasă în fantasmagoria lui Todd Haynes.

Unii dintre fanii Radiohead, de exemplu, l-au recunoscut cu greutate pe vocalistul Thom Yorke, preluînd un cîntec Roxy Music.

https://www.youtube.com/watch?v=Jx6tqnHZpN4

Filme precum Velvet Goldmine – cu bunele și cu mai puțin bunele lor – sunt foarte rare și reușesc să convingă dintr-un motiv simplu: sursa de inspirație e atît de puternică încît nu prea ai ce să strici.

Simplu spus, cel mai bun film despre David Bowie nu-l include pe David Bowie: sună a prostia secolului și, totuși, e 100% adevărat.

Să ne mai minunăm, deci, încă o dată, la moștenirea pe care ne-a lăsat-o: artiștii pe care i-a influențat.

Vorba unuia dintre ei, “dacă te-a întristat vestea morții omului, adu-ți aminte că vîrsta Universului trece de patru miliarde de ani și că tu ai avut norocul să trăiești în același timp cu David Bowie”.