Best of Video Radio 2015: cele mai bune filme românești ale anului (III)

Un regizor foarte prolific în ultima vreme se află pe a treia poziție în clasamentul Video Radio al celor mai bune filme românești din 2015.

Comoara lui Corneliu Porumboiu, film lansat la începutul verii, e o comedie de moravuri și, cu siguranță, este cel mai accesibil lungmetraj al regizorului vasluian de la A fost sau n-a fost? încoace.

Cu vreo doi ani în urmă, după ce văzusem Cînd se lasă seara peste București, l-am întrebat amical pe Corneliu Porumboiu cît de mult mai poate să-și epureze stilul, pentru că ar fi riscat, mă temeam, să filmeze o încăpere goală vreme de vreo două ore.

“Las’ c-o să vezi tu cît de mult”, mi-a răspuns cu un zîmbet: Al doilea joc, eseul său de anul trecut, e nimic altceva decît înregistrarea unui meci de fotbal Dinamo-Steaua, pe parcursul căreia regizorul stă de vorbă cu tatăl său, fost arbitru internațional.

Fanii omului – printre care am recunoscut de multă vreme că mă număr – n-au avut cine știe ce probleme. Restul lumii, cam da.

Comoara e, din punctul ăsta de vedere, un soi de armistițiu cu publicul larg: e un film simplu și direct, cu o poveste cît se poate de limpede. Un cap de familie și unul dintre vecini se-apucă să caute o comoară.

Însă nici una dintre mărcile realismului à la Porumboiu nu lipsește: vecinul respectiv e chiar omul care-a trecut printr-o astfel de întîmplare, soția și copilul personajului principal – jucat de Toma Cuzin – sunt chiar soția și copilul lui Toma Cuzin, un domn care mînuiește detectoarele de metale chiar cu asta se ocupă.

Cadrele largi, planurile-secvență, scenografia austeră nu sunt folosite “de-a moaca” de către Porumboiu, nu reprezintă niște afectări: îi avem pe copiii care-aruncă petarde pe scara blocului în A fost sau n-a fost?, pe liceenii din Polițist, adjectiv, iar acum (după cum spuneam) actorii neprofesioniști par să domine distribuția.

E, pardon de vorbă mare, o neobosită căutare a adevărului în filmele vasluianului nostru.

Dar actorii neprofesioniști sunt și cei care, mă tem, trag Comoara în jos: cînd am citit scenariul, scris cu un ritm și o subtilitate demne de un nuvelist, am rîs aproape la fiecare pagină: pe peliculă, însă, prea multe replici sunt livrate sec și cu o oareșcare jenă, ca într-o piesă de teatru școlar – în unele momente te temi ca nu cumva cineva să tragă cu ochiul la cameră.

Sunt teme (precum lăcomia, moștenirea istorică sau presiunea vremurilor pe care le trăim asupra individului, de pildă) pe care unii dintre protagoniști le enunță pur și simplu și care cad în gol.

O discuție arțăgoasă purtată în preajma gropii în care-ar putea să fie comoara avea pe hîrtie un potențial comic foarte ridicat: în film, ea e stridentă și cam atît.

Sunt însă și gaguri foarte reușite – bip-urile pe care le scoate detectorul de metale – și mai avem și-un cadru de luat acasă, în care singura sursă de lumină e un felinar pricăjit sub care stă, descumpănit și înciudat, unul dintre căutătorii comorii. Și mai e și finalul: pentru prima datăd, Porumboiu nu se sfiește să încheie într-o notă tandră și cumsecade ca un suflet de moldovean.

În cele din urmă, constați, Comoara te-a păcălit: nu despre înavuțire era vorba, nici despre metehne pe care istoria ni le-a transformat într-o a doua natură, ci despre un tată speriat c-o să-și dezamăgească băiatul.