Best of Video Radio 2015: cele mai bune filme românești ale anului (I)

Aproape 30 de filme românești au fost lansate anul acesta în cinematografe, un număr surprinzător de ridicat pentru o țară cu resursele României.

Mai mult nu înseamnă cu tot dinadinsul mai bun, însă.

La o privire mai atentă, devine destul de evident că numărul lungmetrajelor cu adevărat convingătoare e destul de redus: Video Radio a numărat cinci.

Am văzut filme ambițioase (De ce eu?, de Tudor Giurgiu), diverse tematic (Muntele magic al Ancăi Damian) sau realizate cu bani puțini și cu eforturi considerabile (Bondoc, al ziariștilor Mihai Voinea, Mihai Mincan și Cristian Delcea).

Dar am văzut și scenete de televiziune inabil deghizate în lungmetraj (Poveste de dragoste, r. Cristina Iacob), încercări îndrăznețe stilistic, însă neconvingătoare (Autoportretul unei fete cuminți, de Ana Lungu) sau documentare care ratează spectaculos ținta (Chuck Norris vs. communism, al Ilincăi  Călugăreanu).

Top 5

Pe a cincea poziție în clasamentul nostru de sfîrșit de an se află filmul unui debutant în lung metraj: Lumea e a mea.

Nimic nu e mai ușor pe lume decît să iei peste picior un întreg grup social, cu totul altceva e să încerci să-nțelegi ce i se întîmplă și de ce se comportă într-un fel sau altul.

Așa-numiții “cocalari și prințese” sunt materialul de lucru al tînărului regizor Nicolae Constantin Tănase.

Lumea e a mea este – în ciuda unor îndrăzneli stilistice ori de limbaj – o clasică poveste despre maturizare în împrejurări potrivnice.

Altfel spus: cum ar fi arătat Rebel fără cauză dacă în rolul lui James Dean s-ar fi aflat o adolescentă din România care-l adoră pe Florin Salam și care vrea de la viață „bani, valoare și respect”?

Larisa Fugaru e o liceană din Constanța nedezlipită de telefonul mobil și preocupată, pare-se, de un singur lucru: cum o să arate la bairamul de la sfîrșit de săptămînă.

De aspectul ei se ocupă o rivală în amor, care-i împodobește relativ repede fața cu vreo cîteva vînătăi și-i mai și aruncă amintitul mobil într-o chiuvetă plină. În fundal: o familie confuză, o școală care reproduce “în mic” sălbăticia din restul societății și iluzia – repede destrămată – a unei povești de dragoste.

Turnat cu energia nestăpînită a unui tînăr care are ceva de demonstrat, Lumea e a mea are drept puncte de atracție povestea actuală, apetitul pentru risc al regizorului și vreo cîteva cadre în care profunzimea cîmpului spune de una singură ce e de spus.

Deși Nicolae Constantin Tănase merge în mod explicit în contra curentului dominant în filmul românesc, nu foarte diferit procedaseră, la vremea lor, Radu Muntean (în Furia) sau chiar Cristi Puiu, în Marfa și banii.

Necazul cu Lumea e a mea e că s-ar vrea mai profund decît e în stare să fie.

Coregrafia scenelor presupus violente e mult prea evidentă – în loc să provoace spaimă, ele mai degrabă stîrnesc rîsul. Și-aș mai observa și amestecul prea pestriț de stiluri: filmul acesta cînd observă detașat, cînd meditează poeticește, cînd  virează în efecte speciale.

Rezultatul e că, în ciuda agitației și-a culorilor dezmățate, narațiunea e destul de monotonă: impresia este cea de poveste scăpată relativ repede din mînă și care datorează prea mult esteticii specifice videoclipurilor.

În fine, un pariu foarte riscant a fost și folosirea unor neprofesioniști sau a unor începători într-ale actoriei. Protagonista Ana Maria Guran ar putea să fie imaginea unei generații cu degetul mijlociu ridicat în fața întregii lumi, dar pentru asta n-ajunge să vorbești precipitat și să te mai strîmbi cînd și cînd a dezgust.

N-ajută nici folosirea excesivă a unor metafore școlărești – imaginea Larisei înecîndu-se apare de nu mai puțin de șase ori, în vreme ce un pește în acvariu se ițește de vreo trei ori în scena în care fata riscă să fie exmatriculată.

Cu plusurile și minusurile sale, însă, Lumea e a mea e un film onest – la fel ca și eroina sa, îi mai trebuie doar un pic de răbdare și de rigoare ca să crească.