Best of Video Radio 2015: cel mai bun film românesc al anului

Nu e o surpriză pentru nimeni, dar nici nu-i știrbește cu ceva meritele: cel mai bun film românesc al anului (proaspăt lansat pe DVD, apropo, dacă vă gîndeați la un cadou mai acătării) este și primul film românesc care abordează frontal chestiunea sclaviei de peste 500 de ani a romilor.

Premiat în Berlin și elogiat (aproape) pretutindeni, Aferim!-ul lui Radu Jude e acel rar tip de film care depășește cu mult așteptările și care provoacă dezbateri adevărate în toată societatea, nu doar printre amatorii de cinema.

Cine-l știe pe Radu Jude de la primele lui scurtmetarje ori de la Cea mai fericită fată din lume încoace va recunoaște repede o temă importantă în Aferim! relația dintre părinte și fiu, pe post de barometru al societății.

Atîta doar că, în cel de-al treilea lungmetraj al său, regizorul bucureștean a ridicat considerabil mizele: e ca și cum ar fi găsit o oglindă a străbunicii din secolul al XIX-lea și-ar fi așezat-o în fața întregii Românii. 

Aferim!, adică, este un film istoric, dar nu unul dintr-acelea în care trec grav prin cadru voievozi care rostesc discursuri patriotarde imaginate de vreun activist de partid.

Nu: prin cadru trec țărani, funcționari, sclavi (mulți sclavi), boieri, preoți, tîrgoveți, prostituate și gură-cască. Reconstituirea e minuțioasă – bordeie, costume, decoruri, conace -, dar nu e necinstită, nu mimează autenticitatea 100%: directorul de imagine Marius Panduru se ține la distanță, preferă cadrele largi prim-planurilor strînse și e foarte atent la mediul în care se mișcă personajele.

Intriga e cît se poate de simplă: Costandin, un zapciu de la 1835, a plecat în căutarea unui rob fugar. Îl ajută fiul său, Ioniță, un dorobanț adolescent.

Aferim! are structura unui road-movie: un singur eveniment urmărit în ordine cronologică, vreo cîteva întîmplări cu iz anecdotic sau care aduc nuanțe suplimentare, dar care nu influențează decisiv mersul lucrurilor. Sclavul e prins și își primește pedeapsa. 

Regizorul face cu ochiul multor filme de gen sau unora estențiale din cinematografia română. Nu puține sunt sursele literare de inspirație – de la Cehov pînă la Ion Creangă, cu o oprire lunguță prin Anton Pann, între alții. Scenariul, savuros și amuzant cu spume, e înțesat de poante fără perdea, de proverbe, zicători și cimilituri.

Și totuși, narațiunea nu lasă impresia de livresc, de artificial. Ai putea, la o adică, să observi doar o poveste foarte bine spusă, dar chiar că ar fi păcat. Pentru că Jude are un curaj imens: omul caută rădăcina multor rele de-acum în trecutul ceva mai îndepărtat.

Cu zîmbetul pe față și cu o vorbă de duh la îndemînă, toată lumea abuzează de toată lumea – boierul de funcționari, funcționarii de femei, femeile de servitori. Ultimii în acest lanț trofic sunt romii – exploatați, vînduți ca vitele, despărțiți de familie.

O să rîdeți adesea, sigur, dar o să și cădeți pe gînduri cînd un firicel de om de care v-ați atașat pe parcurs e pus să se vîndă de unul singur la iarmaroc. Copilul, de frică să n-ajungă înapoi la stăpînul care-l zvînta în bătăi, strigă din toți bojocii: “Cumpărați-mă, cinstiți boieri, sunt rob harnic și cuminte”!

Curajul lui Radu Jude merge însă și mai departe, pentru că omul întreabă, de fapt, ce ai fi făcut tu în împrejurări asemănătoare – pînă la urmă, asta era legea locului, iar personajele noastre nu fac decît să se miște într-un mediu căruia nu ele i-au stabilit regulile.

Extraordinară, din acest punct de vedere, e o scenă care nu durează decît puțin peste un minut: Costandin și Ioniță au ajuns la o mănăstire, au aflat cîte ceva despre robul pe care-l caută, și își iau la revedere de la doi călugări. Nu înainte de a-i pune la o încercare cu o ghicitoare: „Ce este aceea dintr-un însuflețit iese un neînsuflețit și dintr-un neînsuflețit un însuflețit?”

Pînă când apuci tu să dai de cap ghicitorii zapciului, un călugăr umflă din umeri, iar altul se repede să răspundă: „Judecata cea de pe urmă”. Și rîzi odată cu Ioniță, băiatul zapciului, care explică bolovănos: „Oul (…). Puiu’ de găină, bre!”.

Camera se mută lin în dreapta, călătorii încalecă și dau să plece. Din off, o voce se adresează numai ea știe cui: „Hai, netotule, ce crezi, că Dumnezeu nu te vede cum stai”?

Totul, să nu uităm, durează puțin peste un minut: e suficient să clipești ceva mai des ca să ratezi desfășurarea mută din planul secund – cineva împinge o roabă, un al treilea călugăr se odihnește pe-o scară sprijinită de mănăstire, un bărbat își face de lucru pe-o schelă. Puțin mai în față, câteva juguri noduroase stau înfipte în pămînt: într-unul dintre ele, priponit precum o vită de povară, cu soarele dogorindu-i în ceafă, un rob se canonește.

Știrea pe scurt, deci: în Țările Române, Biserica Ortodoxă a fost unul dintre cei mai mari proprietari de sclavi. (Și) din acest motiv, Aferim! e al naibii de important: de curînd, Patriarhia Română se declara dispusă să renunțe la plata salariilor clerului de către stat, cu condiția să primească înapoi proprietățile care i-au fost confiscate: nu e limpede dacă printre „proprietățile” respective se numără sau nu robii exploatați timp de secole.

Filmul, revenind asupra lui, nu numai că cere, dar chiar impune vizionări repetate. Pe întreg parcursul scenei despre care vorbeam, lui Ioniță nu pare să-i scape privirea înspre omul care se chinuie taman lîngă Casa Domnului. Dar fapt e că generația lui, a pașoptiștilor, e cea care a eliberat ultima categorie de romi din Țara Românească.