Armata Turciei și implicarea sa în viața publică

Armata Turciei se consideră “gardianul democrației” din țară, pe care o definește drep un stat profund laic, creat de Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne.

Armata a intervenit în mod direct de trei ori în politică, iar în 1997 a pus la cale ceea ce unii istorici au definit drept “o lovitură de stat de catifea”.

1960

Prima lovitură de stat militară din Turcia a avut loc în anii ’60, într-o perioadă marcată de conflictele politice dintre Guvern și opoziție.

Partidul Democrat, al premierului Adnan Menderes și al președintelui Celal Bayar, a redeschis mii de moschei, a legalizat chemarea la rugăciune în arabă – în locul limbii turce – și a deschis noi școli religioase. Durata serviciului militar a fost, de asemenea, redusă.

Între timp, au fost adoptate legi foarte restrictive legate de activitatea presei și mai multe ziare au fost interzise.

Tensiunile crescînde au dus la impunerea legii marțiale, iar pe 27 mai 1960 armata a răsturnat Guvernul.

Președintele, premierul și mai mulți miniștri au fost arestați și judecați repede pentru trădare.

Premierul Adnan Menderes a fost executat.

Generalul Cemal Gursel a preluat funcțiile de președinte și prim-ministru, iar dominația armatei în viața publică avea să dureze pînă în 1965.

1971

Spre sfîrșitul acestei perioade, economia a stagnat, iar recesiunea a provocat tensiuni sociale – sindicatele și grupările de dreapta organizau adesea manifestații care se sfîrșeau violent.

Moneda națională s-a devalorizat în ritm susținut, iar inflația anuală a ajuns la aproape 80%.

În martie 1971, armata a interevenit din nou, pentru a “restabili ordinea”.

Guvernul condus de Suleyman Demirel a demisionat la intervenția șefului statului major.

Armata nu a preluat în mod direct puterea – Nihat Erim a format un cabinet interimar, primul dintre cele care aveau să conducă pînă în 1973, cînd Parlamentul l-a desemnat ca președinte pe Fahri Koruturk.

1980

Nu mai puțin de 11 prim-miniștri au fost schimbați în anii ’70 în Turcia, economia a stagnat în continuare, iar grupările de stînga și de dreapta au continuat să se confrunte în public.

Mii de oameni au fost uciși.

În septembrie 1980, mai mulți generali anunțau la televiziune impunerea legii marțiale și dizolvarea Guvernului.

Kenan Evreb a devenit președinte, iar un ofițer naval, Bulend Ulusu, a preluat funcția de prim-ministru.

Anii în care armata a condus Turcia au adus o relativă stabilizare – instalat în 1983, Turgut Ozal a privatizat mai multe ramuri industriale, inflația a scăzut, iar nivelul populației ocupate a sporit.

Însă armata a și arestat sute de mii de oameni, a executat numeroase persoane, în vreme ce altele au fost torturate sau – pur și simplu – au dispărut.

1997

În a doua parte a anilor ’90, o nouă forță politică – Partidul Bunăstării – a început să se afirme: formațiunea a preluat conducerea unui Guvern de coaliție în 1996.

Un an mai tîrziu, armata a făcut publice o serie de “recomandări”: între altele, premierul Necmettin Erbakan a acceptat să instituie învățămîntul obligatoriu de opt ani (care să contracareze influența școlilor religioase) și a interzis purtarea vălului islamic în universități.

În 1998, Partidul Bunăstării era dizolvat, iar lui Erbakan i s-a interzis să se implice în politică vreme de 5 ani.

Mai mulți membri ai formațiunii acestuia aveau ulterior să înființeze Partidul Justiției și Dezvoltării.

Printre ei: Recep Tayyip Erdogan.





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS